Câteva gânduri despre tradiție în justiția română, revendicări istorice și alte asemenea

Aflu întâmplător că într-o clădire a justiției române există o sală numită Istrate Micescu, iar pe plăcuța comemorativă printre realizările juristului interbelic se numără conceperea constituției din 1938 „de esență liberală”. Este vorba de constituția care instituie dictatura regală a lui Carol al II-lea și deschide epoca totalitarismului în România. E complicat cu liberalismul la noi, cu justiția și cu istoria și mai ales cu revendicările astea.

Ce nu zice pe plăcuța aia este că Istrate Micescu a fost implicat în procesul Auschnitt din 1939, o afacere de corupție totală a statului român, printre multe alte mizerii . Nu a demarat Micescu afacerea asta, ci Victor Iamandi, care la momentul respectiv era ministrul justiției și care a patronat o execuție de tip mafiot sub acoperire judiciară - sunt sigur că și Victor Iamandi e recuperat pe undeva ca model. Istrate Micescu a continuat ce începuse Iamandi, după ce a ajuns ministru al justiției în noiembrie 1939. E o poveste lungă, o spun pe scurt.

În perioada interbelică România a încercat permanent să se înarmeze și mai ales să-și creeze capacități industriale proprii pentru producția de armament, după experiența neplăcută din Primul Război Mondial când a depins de aliați pentru furnizarea de armament și muniție. Problema era aceeași ca în ziua de azi: nu erau foarte mulți inventatori de armament modern și mai nici unul nu era dispus să cedeze producția unei alte țări.

După îndelungi negocieri și proiecte ratate a fost creat la Monaco un concern internațional: Nicolae Malaxa și Max Auschnitt din partea României, Vickers din partea Marii Britanii și Skoda din Cehia (în spatele căreia se găseau francezii de la Schneider-Creusot). Un concern româno-franco-britanic-cehesc prin care au fost transferate licențe și capacități de producție de armament în România (de principiu o chestie bună, românii au făcut al Doilea Război Mondial cu armele și echipamentele militare produse în urma acestei înțelegeri).

Industriașii Malaxa și Auschnitt s-au impus în afacerea asta mituindu-l pe regele Carol al II-lea, efectiv îi cărau genți cu bani, după care s-a recurs la celebrele partide de poker regale unde industriașii pierdeau sumele datorate, o formă „elegantă”. Doar că în 1939 a crăpat toată șandramaua: Reich-ul german a ocupat Cehoslovacia, cu puțină vreme înainte francezii de la Schneider-Creusot s-au retras din concernul cehesc Skoda, care a fost preluat de concernul Hermann Goring Werke. Pe scurt: Hermann Goring s-a trezit peste noapte partener de afaceri cu evreul Max Auschnitt din România, o situație delicată pentru cei doi noi parteneri.

Inițial s-a încercat o înțelegere și Max Auschnitt a fost rugat să se retragă și să-și cedeze munca de o viață – omul a refuzat, ceea ce l-a făcut pe regele Carol al II-lea să zică de el „jidanul tot jidan”. Așa că ministrul justiției de la acel moment Victor Iamandi a primit un denunț de la omul regelui Ernest Urdăreanu în urma căruia a demarat o anchetă împotriva lui Max Auschnitt. Cum omul nu pricepea mesajul s-a ajuns la arestarea lui și a fost condamnat în timpul ministeriatului lui Istrate Micescu. Nici nu mai contează motivele, cert este că a fost condamnat pentru fapte comise de mână cu Nicolae Malaxa și când Auschnitt l-a chemat ca martor pe Malaxa la procesul înscenat a fost nevoie de intervenția ministrului Micescu pentru ca Malaxa să nu ajungă să facă o depoziție. Lucrurile s-au sucit când a venit la putere Antonescu: Auschnitt a fost eliberat, iar Malaxa a fost cazat „la secret” o perioadă. Antonescu nu s-a complicat cu înscenări judiciare, a naționalizat industria de apărare și și-a văzut de treabă. Auschnitt și Malaxa și-au continuat războiul în SUA după instaurarea comunismului, război care încă își face simțite efectele, deși de multe ori actorii contemporani habar nu au de originile conflictului. Dar asta e altă poveste.

Cam așa dragii moșului cu tradițiile în justiția română și recuperarea vrednicilor înaintași.