"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Iarna dintre 1951 și 1952 s-a dovedit grea în Banatul montan, unde iernile țineau și câte o jumătate de an. Partizanii supraviețuitori din gruparea odinioară condusă de colonelul Ion Uță (mort în luptă cu trupele de Securitate, în dimineața de 8 februarie 1949, înconjurat, împreună cu alți ortaci, într-un sălaș din apropierea satului Borlovenii Noi) vor ierna, toți 10, într-un bordei săpat undeva în pădurile Steierdorfului.
Dovadă că locația e aleasă bine, nu vor fi incidente cu Securitatea de-a lungul lunilor de iarnă. Partizanii își raționalizează sever hrana, păstrându-și întotdeauna o porție în ranițe. Se face de planton fără intermitențe, fiind respectate cele mai dure norme ale vieții în clandestinitate. Cu toții dorm îmbrăcați, cu armele la îndemână, Viscolește strașnic. Stratul de zăpadă se menține la peste 1 metru înălțime. Focul se face doar noaptea și numai în bordei. Excepție fac perioadele cu ceață, când fumul nu poate fi depistat.
Fiind multe guri de hrănit, partizanii rămân fără hrană pe la sfârșitul lui februarie ‘52. Deși e încă strat de zăpadă și pădurea e desfrunzită, luptătorii sunt nevoiți să părăsească bordeiul, deplasându-se distanțe considerabile, cu multe ocolișuri, până la sălașul lui moș Lazăr Bogium (undeva pe malurile Nerei), unul dintre susținătorii grupării. Acolo primesc alimente și se ascund câteva zile, întremându-se.
La 3 martie, furișându-se pe coamele dealurilor, unde soarele topise zăpada, astfel nemailăsând urme, partizanii ajung în pădurile seculare din zona satului Borlovenii Noi, pe care le consideră mai ”sigure” decât pe cele din zona Cornereva-Verendin-Teregova-Domașnea, unde fuseseră semnalate efective însemnate de Securitate și Miliție. Însă aparențele sunt înșelătoare. Apropierea de Borlovenii Noi îi tulbură, cu toții amintindu-și de moartea colonelului Ion Uță. Iadul e pe cale să răbufnească din nou.
Într-un amplu interviu pe care mi l-a acordat la Teregova, domnul Nicolae Ciurică (93 ani) – ultimul partizan în viață al acestei grupări – mi-a relatat detaliile ciocnirii cu trupele de Securitate din dimineața de 4 martie 1952:
Răzvan Gheorghe: La 4 martie 1952 va avea loc o ciocnire cu trupele de Securitate. Gheorghe Serăngău va fi grav rănit. Cum s-a întâmplat?
Nicolae Ciurică: Când am ajuns lângă Borlovenii Noi ne-a prins o vreme câinoasă, ploua mărunt și se lăsase ceața. Ne-a posomorât amintirea morții colonelului Uță, nu eram deloc departe de locul unde fusese lovit. Iancu Baderca se schimbase la față, privea în gol. Ne-a repovestit în câteva cuvinte detaliile acelei dimineți și ne-a pierit cheful de vorbă. N-am rămas la primul sălaș găsit, era mult prea expus. Curând am ales altul, ceva mai corespunzător, am făcut oleacă de foc, am mâncat ce mai aveam prin ranițe și ne-am uscat hainele. După ce s-a lăsat întunericul eu și Nistor Duicu am coborât în Borlovenii Noi, trebuia să luăm legătura cu sătenii care ne mai ajutaseră și cu alte ocazii. Spre dimineață ne-am întors la sălaș încărcați cu provizii. Era 4 martie.
Acolo am aflat că abia ce trecuse un om cu un car pe lângă sălaș. Nu-i văzuse și nici nu-i auzise pe ortaci, de asta erau convinși, dar dacă sesizase fumul ce se ridica prin acoperiș? În perioada asta a anului sălașele încă erau părăsite, proprietarii fiind obligați să le scoată ușile și ferestrele. Situația ne-a îngrijorat, însă găsiserăm cu greu locul ăsta, n-aveam nici cel mai mic chef s-o luăm din loc, mai ales că eu și Nistor eram frânți de oboseală. Ne-am pus ciorapii la uscat și ne-am băgat la somn, plănuind să căutăm un alt sălaș peste o oră sau două, dar santinela – Baderca era de planton – a dat alarma după numai câteva minute. Observase, la o oarecare distanță, un bărbat îmbrăcat în uniformă, nu știa încă dacă era milițian, soldat sau pădurar.
Am sărit ca arși. În timp ce ne echipam s-a deschis foc agresiv asupra sălașului. A trebuit să ieșim și să ocupăm poziții de apărare, altfel riscam să cădem înconjurați. Securiștii mitraliau dintr-un ogaș adăpostit de copaci, aveau o poziție foarte bună. Atunci l-au rănit pe Ghiță Serăngău. Într-un târziu, după mai multe încercări eșuate, am reușit să-i alungăm de acolo, am aruncat cu grenade până când au luat-o la fugă și i-am forțat să iasă în spațiu deschis. Măi băiatule, i-am fi putut secera fără probleme pe câțiva dintre ei, dracu’ i-ar fi luat, dar nu voiam să-i omorâm, scopul nostru era să-i speriem și să-i ținem la distanță.
Lovit de mai multe gloanțe în pulpa piciorului drept, Serăngău izbutise totuși să se rostogolească până într-o adâncitură. Văzând că îl răniseră, securiștii și-au direcționat tirul asupra lui, îl voiau prins mort sau viu. Ne-am regrupat, că eram împrăștiați în funcție de pozițiile ocupate, i-am respins din nou, aruncând grenade și menținând rafalele de pistoale-automate, l-am recuperat pe Serăngău și ne-am îndepărtat cât am putut de repede. Se lăsase o ceață groasă care ne-a ajutat enorm, de data asta vremea a fost în favoarea noastră.
I-am acordat curând primele îngrijiri, câte ceva am găsit prin ranițe, însă rănile erau grave, pierduse mult sânge și avea nevoie de medicamente. L-am cărat cu schimbul întreaga noapte, evitând să căutăm ajutor prin satele săsești pentru că nu știam ce părere aveau localnicii despre comunism.
Către dimineață ajunseserăm lângă Megica, satul de baștină al lui Iancu Baderca. Știind bine locurile, el a venit cu ideea să-l ascundem pe Serăngău într-o criptă din cimitir. Zis și făcut. Ar fi fost foarte puțin probabil să caute cineva acolo. Rămas în criptă ca să aibă grijă de Ghiță, Iancu era tare trist că ajunsese în apropierea casei în care se născuse și nu se putea duce să-și îmbrățișeze familia. I-am lăsat acolo, printre morți, și am plecat să procurăm medicamente”.
