Chip (predica pe scurt)

Alături de Praznicul Nașterii și de cel al Învierii, această primă Duminică din Postul Paștilor creează un gol catehetic. Se citește, acum, Pastorala Sinodului, așa cum în celelalte două momente a ierarhului locului. Este bine așa, vocea păstorului păstorilor trebuind ascultată mai ales dacă are ceva de spus. Frecvent, nu are, iar asta se aude cu scrâșnire de litere. Golul despre care aminteam vine cumva de la sine: din păcate, slujitorii Altarului se bazează pe textul primit pe care îl întrupează, convingător sau mai curând ne- sau anti-convingător, în fața credincioșilor, fără a avea o alternativă, un gând propriu, o căutare personală sau o mirare, o exegeză sau o arheologie a clipei celebrate liturgic, dar acatehetice. Slujba este „furată”, ca să zic așa, lipsită de rațiunea ei proprie. De aceea, îi admir pe acei preoți care, în astfel de momente, nu citesc ceva indigest, ci, precum un foarte drag prieten și prețuit duhovnic, citea/citește, de pildă, din pastoralele Mitropolitului Bartolomeu, indiferent de ce primea/primește de la Centru. Justificarea lui: este o limbă românească excepțională și o mărturisire de credință pe măsură. Da, și eu aș recita din Eminescu dacă tema zilei ar fi servită de Jebeleanu. Adică să fie de folos celor care aud, înțeleg și cugetă mai departe. Așadar, de ce și cum este azi, prima din Postul mare, Duminica Ortodoxiei?

În această Duminică facem trimiterea istorică la Sinodul 7 Ecumenic de la Niceea din 787 care a repus în circuitul liturgic icoanele. Acestea au ajuns să fie însă interzise pe fundalul unei intrigi intelectuale cu influențe largi, specific orientale, dar tot din cauza auriștilor vremii care, mânați de duh teodosiano-calistrato-pomohacian, exagerau: răzuiau din icoane părți și le amestecau în Potir, altminteri Euharistia nu era valabilă (sic!), le luau la propriu ca nași de Botez sau de Cununie și în general se raportau idolatru la ele în condițiile în care cultura lor simbolică era moartă și defunctă la un loc. Iconofobia imperială s-a hrănit din lista lungă de tâmpenii, grozăvii pe dos și aiureli a iconodulilor dezlănțuiți. Nu este însă mai puțin adevărat că, la un loc, derapajele pietiste nu justificau măsurile dure, criminale de-a dreptul. Atunci, precum și azi, un deficit major se răzbuna și va continua să se răzbune: lipsa catehezei. Cu atât mai mult sunt figuri ca cea a Sfântului Teodor Studitul de admirat și, precum a făcut-o Părintele Ioan Ică Jr., de recuperat în discursul nostru curent. Bine, dar care era miza?

Ei bine, în foarte puține cuvinte, icoana nu este o simplă imagine, nici o promisiune și nici o prezență. Este acel ceva pe care îl vedem fără să îl fi văzut cu adevărat, până la capăt. Este simbol, adică trimitere, orizont și cale. Dar nici doar atât. Poate că este, de fapt, forma solidă a respirației Întrupării, a unei prezențe continue care însă nu dorește să se expună, să facă din vitrină scopul „magazinului”. Iconografia nu decorează un locaș de cult, nu umple golul pereților și nici nu ilustrează. Monumental sau privat, în colțul din portofel, icoana este dorul, nostalgia chipului după asemănare. Mult sau puțin? Greu de spus, mai ușor fiindu-ne, da,

Sus să avem inimile!