"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Devotată partizanilor muscelenui conduși de ofițerul Toma Arnăuțoiu, eroina Elisabeta Rizea a trecut prin iad în repetate rânduri (aresturi, torturi, bătăi și două detenții îndelungate, la care se adaugă persecuțiile suferite până în 1989). Cele mai crude torturi i-au fost administrate de căpitanul Cârnu, care nu doar că a bătut-o cu pumnii, ca pe bărbați, de a învinețit-o toată, deși era o fărâmă de femeie, dar a mai și spânzurat-o de păr, agățată de un cârlig înfipt în tavan, jumulindu-i părul (”ca și cum ai jumuli o găină”, avea să-și amintească Viteaza de la Nucșoara).
În anii ‘90, când Elisabeta și Gheorghe Rizea încă trăiau, în poarta casei din Nucșoara a ciocănit un bărbat care a susținut că era fiul căpitanului Cârnu, și-a cerut iertare pentru atrocitățile acestuia și a relatat că, în ultimii ani, tatăl său înnebunise. Finalmente s-a spânzurat.
Există o campanie menită salvării Casei Elisabetei Rizea de la Nucșoara pentru a o transforma în memorial al rezistenței anticomuniste, campanie pe care vă rugăm și vă îndemnăm să o susțineți - detalii AICI.
Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” prezintă o serie de pasaje din volumul ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu” (Editura Humanitas), fragmente în care Viteaza de la Nucșoara relata despre cumplitele torturi la care a fost supusă de căpitanul Cârnu:
”Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini.
Şi mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam şi ţipam şi spuneam:
– Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă! (…)
Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…)
M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat”.
