Zbor cu o singură aripă (fragment)

În sfârșit! își zise, aprinzând penultima țigară din pachetul de Assos. Mai sunt doar două cartușe, numără el în gând, lăsând o parte a acestuia să continue căutarea unei surse de aprovizionare pentru iarna care se apropia. Lucrurile erau deja de mai multă vreme gata, strânse, împachetate. La serviciu, biroul era și el eliberat, corespondența adusă la zi. Acum, după câteva săptămâni de formalități, strângeri de mâini, lacrimi, o închinare la mormântul părintelui său sufletesc, întâlniri de curtoazie, inclusiv cu șeful care, ipocrit, îi regreta plecarea în pensie, putea să treacă la un nou capitol. Acasă nu îi surâdea să stea, atmosfera apăsătoare, ca de sfârșit de epocă, a orașului deprimându-l. Copil al luminii, nu se putea împăca nici acum, după o viață de om, cu betoanele sure, locul lui ideal de meditat și scriind fiind în continuare o cameră largă, scăldată de soare, eventual nițel izolată ca să asculte în voie muzică. Cu ani în urmă găsise acest loc în coasta unei istorice vetre monahale, în afara incintei, dar aproape de biserică și în general de lume. Aici se instala acum pentru o vreme mai lungă, fără termen fix, pentru a continua lucrul.

De fapt, nu știa că nu va apuca să vadă de prea multe ori cum pădurea din spatele casei înverzea, pentru a deveni apoi galbenă, gri și o vreme albă, cum nici bucuria lui de meloman nu o va putea trăi până la capăt. De cărțile aduse pentru a le reciti, cu ochii de acum, nici nu avuse timp să se atingă. Da, reușise să scrie cu spor, să își pună în rânduială inclusiv o mică parte din noianul de amintiri, imagini, lovindu-se frecvent, la plimbare mai ales, față în față cu chipuri, frânturi de cuvinte, arome subtile, senzații de fericire și tresăriri dureroase, broboanele de sudoare de pe frunte continuând parcă în afară ploaia de emoții dinlăuntru. Nu se considera nici înfrânt, nici realizat, nu era deplin mulțumit cu sine însuși sau cu ceea ce făcuse viața din el, însă încerca zilnic să fie cât mai recunoscător Celui de Sus pentru că ajunsese, iată!, pe pragul începutului de senectute întreg, zdravăn la minte și cu ochiurile geamului inimii curate. În singurătatea lui dragă, intimă prietenă, nu se ferea să lăcrimeze. În ultima vreme, după un coșmar, se trezea, om în toată firea, scâncind umed “Mama!”.

Ritmul zilnic, de fapt săptămânal – ah, ce lux să ai o zi de șase zile! –, contrapunctat duminical, era întrerupt, ba îmbogățit de cele mai multe ori, de cei care, prieteni literari sau contemporani entuziaști, îl căutau în ceea ce numea el nu fără alint “retragere”. Majoritatea nu își ascundeau sila, oboseala de a își amenaja un bine relativ și provizoriu în plin rău sistematic care părea să se fi eternizat. Gândeau și spuneau că în cele din urmă, chiar dacă născuți pentru libertate, comunismul îi va îngropa pe toți. Frecvent avea sentimentul, în toiul unor asemenea întâlniri, că, de fapt, ar fi fost în continuare, înlănțuit, pe drumul de la gară la pușcărie. După ce musafirii plecau, lăsând drept binevenită amintire câte ceva de ale gurii și apariții editoriale, cărți și reviste, revenea la gândul despre sine împletit cu nădejdea și spaima pentru ce o să mai urmeze în lume, în Biserică. Se scutura brusc, reapucându-se îndârjit de lucru.

Într-o duminică de primăvară, că erau urzici pe masă, după Liturghie, o conversație plăcută și prelungă. Mesenii, diverși, apropiați ai mânăstirii. Din reflex, mai trăgea un tur de orizont discret, poate-poate îl identifică pe turnător. După a treia încercare, renunțase înciudat și amuzat. Și în după-amiaza aceasta reauzea pentru a nu știu câta oară regretul, formulat de cineva mai puțin cunoscut, că “Vai, părinte, ce păcat că pe cineva ca Dumneavoastră nu va cooptat ierarhia!”. Amuzamentul lui se menținea și, pentru a îl prelungi, dădu replica: “Ei, doamnă, poate că este mai bine așa, că doar nu oricine poate ajunge episcop!” Invariabil, la un asemenea semnal de smerenie trucată se găseau mereu unii să înceapă cu bârfele, cu picanteriile despre nu știu care vlădic care nu știu ce zise, făcuse. Amuzamentul creștea când, lumea simțindu-se bine că poate vorbi deschis despre păcatele clerului și astfel răzbunând tăcerea legată de ticăloșiile tovarășilor, intervenea în cele din urmă turnătorul până atunci abil camuflat: “Preacuvioase, dar și despre Sfinția Voastră se spune că…”. Invariabil, răspunsul lui era pe măsură – “Din păcate, nu toate bârfele sunt adevărate…” –, iar totul se termina în veselia care domnește pe pluta nebunilor.

Acum zece zile, după ce tocmai se întorsese din Capitală, a venit la el, precipitat, un bun cunoscut din Iași, universitar de ispravă, fiu de preot. Auzise acesta de la radio de vântul schimbărilor din Europa de Est, iar de atunci intrase într-o febră a premoniției în pragul împlinirii. Cu mintea mai mult la ultimile pagini care mai trebuiau cizelate, nedorind să încetinească prea mult ritmul de lucru autoimpus, îl asculta absent, încuviințând că, da, ceva se va schimba cu siguranță, cândva. Își dădea seama că asemenea vorbă putea suna a ironie, a batjocură la o adică. Musafirul se înfierbânta și se frământa în continuare, iar asta nu venea de la vinul servit împreună. După aproape o oră de dialog pe faleză, valurile lui învolburate lovindu-se în van de nisipurile docile, ceva se aprinse în el. Nu putea să îl trateze pe cel din față ca pe un exaltat în lipsă de ascultători. Îl prețuia prea mult pentru a îi aplica o asemenea formulă “pastorală”. “Bine, dom’le, să zicem că se schimbă radical, cade Ceaușescu, revine poate Regele, cine știe…” Ceva din fostul lider studențesc al grevei anticomuniste din 1946 se păstrase. “Da, înteți entuziast profesorul exercițiul de imaginație, să zicem că se schimbă radical, se duce totul în p-da măsii, iertare!...” Luat de val, “da, cum spui, și apoi?”, își întrebă el colegul ad hoc de utopie. Doamne, parcă era iarăși în arestul de la Uranus și vorbea cu alți săltați! “Ei bine, ajunși aici, va trebui să intrați în ierarhie!”, decretă ferm cel din fața sa.

Să răspundă, ca de obicei, că doar Dumnezeu știe? Dar așa și era, iar el chiar credea că, într-adevăr, o treabă ca aceasta nu este pur omenească. La fel de bine știa însă, plecând de la exemplul părintelui său sufletesc, că Dumnezeu invită, dar omul trebuie să accepte, să se pună în jug. Și pe el îl invitase, în tinerețe, dar din dorința copilăros-literară de libertate și cu conștiința prea vie a propriilor slăbiciuni, care nu îl părăsise nici acum, refuzase. Realist, pentru a închide un dialog sincer, înaintă ceea ce lui i se părea argumentul univoc, suprem: “Bine, bine, dar nu Vă uitați ce vârstă am? De curând am împlinit 70 de ani!” Cu ochii râzând, “Dar arătați mai bine decât unul la 50!”, îl complimentă domnul care și el depășise deja pragul celor șapte decenii. Iarăși, călugărește, îl potoli el “Cele mai frumoase mere sunt pe dinlăuntru putrede!”. Amicul nu se lăsă: “Chiar și așa, pot fi pictate de artiști tineri, sănătoși”. După încă un pahar-două, poate trei, dialogul care începuse forțat, producându-i amestecul neplăcut între crispare și dezinteres, se termină în mireasma unei șanse neașteptate.

Seara, când deja era frig de-a binelea, mai puse câteva lemne în sobă și, aprinzându-și încă o țigară, se mai gândi la cele petrecute și vorbite peste zi. I se părea o năzbâtie să accepte acum, la bătrânețe, așa ceva. Nu era serios și, în plus, avea treburi mai bune de făcut. Trecu repede în revistă ce amânase din lucru prin discuția de azi și se hotărâ că ar fi vremea să se culce. A doua zi dorea să mai taie ultimile resturi din bușteanul adus de pădurar și lăsat în spatele casei. Nu, categoric nu îl neliniștea gândul unei eventuale arhierii. Oricum, avea milă față de cei care se împlineau exclusiv prin îmbrăcarea la propriu a unei funcții, indiferent de cât de pregătiți erau sau nu interior. După atâția ani, umilințe și ticăloșii, numai gândul să îi revadă pe cei care l-au lucrat cu osârdie îl acrea. Nu, el va rămâne, cât timp Domnul va îngădui, pălmaș al cuvintelor, îmbrăcând precum maicile icoana Mariei frumusețea în vorbe și căutând în continuare rime. La urma urmelor, își vedea viața de acum, spre final, ca zborul unei păsări cu o singură aripă. Oricât de puternic ar fi lovit aerul cu ea, oricât de larg ar fi întins oscioarele și oricât de năvalnic ar fi năzuit spre înalt, zborul lui nu ar fi fost nici lin și nici lung. Vremea lui trecuse, curenții de aer slăbiseră, iar niciun stol nu l-ar fi luat în formația lui de călătorie. Sau poate ar fi început cu ei, dar ar fi rămas undeva pe la jumătatea drumului, între cald și rece, între ceea ce ar fi vrut să fie și ceea ce a fost deja.

A doua zi, pe brumă, urmărea de la micul balcon de deasupra intrării păsările care se întorceau din refugiul hibernal. Știa de copil că unele păsări, în chip excepțional, reveneau la cuiburile lor având deja pui, prea mici pentru a zbura de unii singuri. El, bătrân, ar fi fost exact asemeni lor, își spuse. La păsări însă funcționa o solidaritate minunată, cele mai puternice împrumutându-și o vreme cealaltă aripă. Împreună, zborul nu era matematica exactă a numărului de ciocuri și de aripi, în oglindă, ci cu un zbor ajungeau la destinație mereu mai multe inimioare decât puterile fiecăreia în parte. O pasăre care zboară într-o aripă, se gândea acum, dezlegând parabola copilăriei, este una căreia îi prisosește văzduhul, dăruindu-l pur și simplu altora. Inspiră adânc aerul care începea să se usuce odată cu razele soarelui și reveni la masa de scris.[…]