Înainte de intrarea României în UE

am avut șansa să fiu în cercul celor care au lucrat la încadrarea cultural-juridică a actualei Legi a Cultelor (de fapt, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor) 489/2006. Temele în discuție, mai ales cu un mormon american gros în ceafă, erau esențiale: cum și cui se recunoaște calitatea de cult religios (exemplul Ungariei cu cele câteva sute, pe atunci, "culte" era grăitor), criteriile calitative și cantitative, chestiunea loialității față de statul de drept (aici aveau în epocă dificultăți Martorii lui Iehova, de pildă), regimul fiscal, rolul social, principiul subsidiarității, rolul statului etc.

În nenumăratele ore și chiar zile de dezbateri, conferințe naționale sau internaționale, inclusiv la cursurile mele de la Viena sau în prelegerile pe care le-am ținut ca profesor invitat în Germania, Italia sau Franța, s-a cristalizat cu limpezime modelul german-austriac al unei recunoașteri în trepte a cultelor, adică după "bifarea" unor condiții minime privind doctrina, numărul membrilor și vechimea, fiind astfel categoric refuzat "modelul" american al autoproclamării drept cult religios, gest care nu atrage nici recunoașterea și nici ajutorul statului. Cu alte cuvinte, câștig de cauză a avut specificul european. Evident, faptul că acesta nu este imuabil, că suportă ajustări, nu poate nimeni nega. Importantă, atunci și acum, ca și în viitor, este valoarea normativă a practicii deja validate.

Unul dintre argumentele contra tendinței majorității cultelor de la noi de a îmbrățișa paradigma europeană, avansând la schimb citatul model american, a fost că de modul în care va fi transpusă legal libertatea religioasă - Legea Cultelor era/este una organică, asemeni celei/lor a/le educației - depinde aderarea noastră la UE. Am repetat atunci până am răgușit că este o minciună gogonată, printre atribuțiile statelor membre menite să le sublinieze însăși statalitatea, suveranitatea, fiind alături de moneda proprie (dacă nu trec la cea comunitară), religia și cultura. Mai ales în aceste două domenii caracterizate prin inefabil și imaterial, producând însă documente ale credinței și construcții ale acesteia, orice ingerință reprezenta și reprezintă până azi un abuz.

Legat de învățământ, dacă un stat federal precum Germania, de pildă, are pentru fiecare Land în parte propriul set de manuale, programă diferită, inclusiv în legătură cu ritmul și calendarul predării informației (de unde și dificultățile transferului intragerman), cu atât mai mult este legitimă amprenta locală a fiecărei țări în parte. Fapt de cultură, liant între generații, rezervor de solidaritate și orizont al luptei comune, educația, asemeni culturii și religiei, nu poate fi o rețetă, o procedură oarecare, aplicabilă oriunde și oricând. Oricât am condamna, pe bună dreptate, naționalismul agresiv, prezervarea identității naționale în concertul european nu este un simplu act de toleranță, ci o obligație.

Așadar, legat de dezastrul legislativ previzibil al României pretins educate, madam Deca și patronul ei, alături de partidele care o mențin în funcție, trebuie să își pună întrebarea esențială a caracterului național, adică pe măsura experienței noastre comunitare, căruia învățământul se subordonează, nu pe care îl modifică de sus în jos. Se uită frecvent: actul de legiferare este în bună parte unul de luare la cunoștință, de precizare și normare a ceea ce există deja. Repet: mai ales în domenii sensibile precum cultura, cu tot cu învățământ, sau religia statul democrat nu inventează, nu face inginerii, ci se pune în slujba electoratului, a națiunii la rândul ei formată din entități etnice și confesionale diferite.

Pe scurt: mă tot repet, dar dacă și de data aceasta Guvernul, în complicitate activă cu Președinția, atacă la temelie și ceea ce a mai rămas din mecanismele coeziunii sociale, otrăvind bazinul valoric-emoțional din care se nutresc angajamentele individuale, familiale și colective care în ciuda defectelor actului politic duc înainte România, atunci să nu se mire că moștenirea toxică a lui Johannis nu va fi doar perpetuarea serviciilor avide de putere, deraiate de pe linia menirii lor legale și morale, dar va oferi cadrul unui inutil și drăcesc război între "progresiști" și "fundamentaliști". Ajunși - ferească Domnul! - eventual în acea fază, ei bine, indiferent de poziția față de ideologia de gen, o să dăm cu toții cu fundul de pământ.

Tare.