Dezgropând morții

În cei șase ani petrecuți în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) mi-am luat cât am putut de în serios rolul de gestionar al istorie recente. Inclusiv cu prețul de a mă certa cu oameni și instituții care, ieri ca și azi, nu dau două parale pe tributul suferinței acestei țări de a cărei logistică ei se folosesc, pentru că, da, sunt chiar aici, și de a cărei memorie mie, prin contrast necăutat și cu atât mai dureros, chiar îmi pasă. Până la lacrimă. Astfel, într-o încrengătură politică de care doar cei șase prim-miniștri pe care i-am avut șefi mai pot da detalii, eu fiind rezervat, petrecând seri peste Atlantic și ducând dorul năpraznic Mariei, intrând și ieșind din cabinete, birouri și agenții guvernamentale, schimbând capitale și geamantane, între uși de mașini, am apărat dreptul României la amintirea și cinstirea celor care au murit pentru ea. Evident, mi-am pus întrebări, am reflectat, cerut documente, studiat dosare. Fără să exagerez, cu textele de arhivă în față, nu am putut, cum nu pot nici acum, să înțeleg sau să accept cum de unii pot trăda un destin comun. 

Nu am confundat niciodată extremismul cu patriotismul și nici mitologia cu realitatea, chiar dacă am fost acuzat de asta, dar absolut niciodată cu dovezi. Nu este însă mai puțin adevărat și pentru detractori că de tânăr, de foarte tânăr, de foarte nepermis de tânăr, deja de la 16 ani, am cunoscut oameni ca Țuțea, Bartolomeu Anania, Regele Mihai, Stăniloae, Papacioc, Sofian Boghiu, bunicul Ilarion, imensul Părinte Voicescu, Pan Izverna, Banu Rădulescu sau Cezar Ivănescu care mi-a dezvăluit cu vocea lui baritonală prețioasa Basarabie, am fost scuturat, confirmat și întărit în simțul pentru timp. Nu mai amintesc prietenii din alte țări. Din Germania până în Japonia. Offf!... 

La Galați, în adolescență, alături de Părintele Igor Jechiu, de Paul Păltânea sau Mihai Cojocaru, am frecventat pagini, episoade și capitole de memorie. Pe scurt, nu știu ce și cum aș fi devenit fără toți acești oameni care, fiecare în parte, nu m-au îndoctrinat, ci mi-au livrat repere, mi-au sădit îndoieli și m-au încurajat să aflu pe cont propriu ce ne unește, ce ne face ceea ce suntem. Nu mi-am iubit patria de-a gata, precum o carte poștală, de unde respingerea ideologiei și a propagandei, ci pe bucăți, unele mai fragmentate decât altele, continuând și acum să o descopăr alături de fiica mea, la Peleș, în cimitire și în biserici, în avion, peste creste de munți, colindând alte țări, mai ales în iubita mea Italie, dar nu numai. Că sunt privilegiat? Asta am știut mereu măcar și pentru simplu fapt că, vorba lui Nea Petrache, Dumnezeu a îngăduit să mă nasc român. Și poliglot. Pentru acesta însă nu am plătit nimic, nepermis de nimic, motiv să mă îndrept cu respect și emoție către cei care au dat sau cărora le-a fost luat, brutal, totul. Preaplinul sacrificiului lor înseamnă absența mea. A noastră. 

Un obiectiv între timp abandonat de conducerile excesiv politice ale IICMER a fost și sper să redevină, cât mai este timp, recuperarea concretă a victimelor crimelor comunismului. La venirea mea la conducere, în 2014, se înțelege că am repus cu determinare în mișcare tot aparatul administrativ dedicat acestui scop. Ce înseamnă asta? Instituții, oameni, proceduri, bugete, coordonare, discuții la toate palierele, inclusiv cu instituțiile de forță care păreau că nu înțeleg ce căutăm, figura șefului instituției care inițiază dând tonul și înclinând major balanța. Nu, nu mă laud, dar foștii mei colaboratori pot oricând da mărturie despre felul în care „organele” au recepționat demersul prin prisma celui care dădea tonul. Apoi, da, Parchetul General (cu ambele componente, civil și militar), medicina legală, criminalistica, poliția, arheologia recentă, muzeele de la fața locului, artefactele având nevoie de o inventariere fără cusur, oameni dedicați, mulți de la IICCMER, utilaje, primării, juriști, la nevoie servicii de pază, frigidere, laboratoare mobile, geneticienii, probe, analize, măsurători, descrieri, procese-verbale. O logistică străină celor care nu au fost la așa ceva. 

Un exemplu care probabil ar merita pus în relief de Episcopia Hușilor: exhumarea arhiereului Grigore Leu inițiată de mine și de minunatul om care este Gheorghe Petrov, în strânsă legătură cu Vlădicul Ignatie, noi urmărind tocmai dovada faptului că inclusiv Guvernul lui Groza lucra cu măsuri criminale, ceea ce s-a și confirmat. Discret, fără mare reclamă, eu fiind pentru delicatețea datorată reîntâlnirii cu răposații, acest aparat administrativ a fost în dispozitiv, nu doar la masă. În total, cam două duzini de angajați ai serviciului public. Înainte de a fi demis de Orban, la cererea lui Johannis, mai aveam două obiective pe care nu le consider nici acum întârziate: Irineu Mihălcescu și Sebastian Rusan, mitropoliți ai Moldovei. Nu dau detalii. Dosarele lor sunt mai mult decât interesante, iar cel al lui Sadoveanu despre Irineu, exploziv de-a dreptul. Ce canalie acest Sadoveanu!

Am mai povestit și am să reiau probabil unele detalii și în live-ul de sâmbătă seară, de Sfinții Mucenici: un capitol care m-a mișcat și mi s-a întipărit cu adâncimea unei potcoave destinale s-a consumat în Deltă, la Periprava. O primă săpătură a avut loc acolo în timpul predecesorului meu, omul de casă al lui Johannis și actual ambasador al României în USA, dar cum aveam să aflu rapid totul a avut scop exclusiv publicitar. Pe atunci, IICCMER lucra cu o gazetă între timp dispărută și dădea informații delicate, interzise prin legea, ca „jurnaliștii” să își pregătească materialele. Așa au apărut, ca din zisă întâmplare, articole despre Ficior și Vișinescu. Deontologic, o mizerie. Pe durata mandatului meu, eu nu am dat nicio informație, în ciuda presiunilor din care am tras concluzia că „normalitatea” era complet alta. În fine, a trecut timpul. 

Luând în mână dosarul chestiunii, am redeschis săpăturile, implicând de la început autoritățile, procuratura militară mai ales, lagărul de muncă de la Periprava fiind sub conducere armată. Echipa excepțională a Domnului Petrov a făcut posibilă o muncă pe care nicio autoritate nu ar putea să o răsplătească. Sigur, nu îl uit pe criminalistul de la Tulcea cu vervă poetică pe care mă bucur să îl citesc și acum, asigurându-l de infinita mea prețuire... În fine, după două-trei zile în care am stat acolo, am dat de știre că aș dori să ies din Deltă. Cei de la Poliția de Frontieră, eleganți, mi-au trimis șalupa de mare viteză. Între telefoane, Guvern, acte de semnat, obligații, mama pe moarte și mica mea familie, m-am îmbarcat fără să îmi fac multe gânduri. După câteva zeci de minute, am văzut că nu sunt singur, pe punte, lângă mine, fiind patru saci albi numerotați și cu nume pe care nu le-am putut decripta imediat. Am desfăcut unul: o tibie, un craniu și alte „rămășițe”. Era unul dintre „bandiți”. 

Nu vreau să par ceea ce nu sunt, dar din clipa ceea, înconjurat la propriu de „ei”, am înțeles că sunt mesager al viitorului în plină istorie.