Porcul (predica pe scurt)

A doua Duminică din Triod – perioada liturgică de pregătire pentru Sfintele Paști – ne aduce în față un moment arhicunoscut, parte indispensabilă al oricărui program iconografic, dar și canonizat ca atare în artele vizuale, despre care s-au scris, la concurență cu alte minuni, sute sau chiar mii de pagini, au fost compuse melodii, ținute predici, turnate filme. Duminica întoarcerii fiului risipitor demonstrează nu atât forța narativă la care face deseori apel Mântuitorul, atunci când nu devine El sursă nemijlocită de “poveste”, prin vindecări sau replici, gesturi sau, la final, prin tăcere, cât valabilitatea, gradul cel mai înalt de identificare dintre noi, indiferent de epocă, și tipologiile prezentate. Așadar, mezinului familiei i se urăște aparent cu binele, sătul de severitatea tatălui, de caracterul nițel împuțit al fratelui mai mare, de grija excesivă a mamei, de presiunea socială de se căsători măcar el, că blegul celălalt nu dădea niciun semn etc. Într-o seară, după știri, cu toții la masă, bate cu pumnul și spune infatuat că a luat decizia: pleacă! La oră târzie, pe când șacalii urlau la lună și vitele mugeau speriate, îi trimite lui tăică-său, la două camere distanță, un sms cu numărul contului abia deschis, evident online. Principial, cu strângere de inimă și abia stăpânindu-și furia – ce lepră mică! își tot spunea, în vreme ce nevastă-sa, plânsă și tremurând toată, se temea să nu pățească un accident cerebral –, cu tâmplele pulsând bezmetic, bătrânul face transferul. Apăsând pe Enter, încheie un capitol de viață. La orice s-a gândi și ar fi îngăduit orice, dar așa ceva pur și simplu nu putea accepta. Cu banii pe card, adolescentul nostru întârziat o șterge într-un nor de praf. Ajunge în mult râvnita străinătate: clădiri înalte, magazine, negustori, mâncare bună, curviștine după gust. Își face, la propriu, de cap, cheltuind munca generațiilor de dinainte. Se înhăitează cu putori de vârsta lui, fotbaliști ratați, copii de securiști, cu unii din corpul diplomatic, majoritatea cu orientări bizare, cu moștenitori de terenuri și clădiri, fără să fi ostenit nicio zi. În tot acest timp, basarabenii îi umplu frigiderul cu băuturi din Transnistria, iar blondul, ucrainianul, îl servește pe sub mână cu cel mai bun tabac. Pentru o vreme, nimic nu părea să îl tulbure, să îi pună limite, să îl neliniștească. Nici măcar fiscul nu îi trimitea scrisori. Cât despre DNA, nu era pe vremea aceea inventat. Până când, la început imperceptibil în cercul lui ermetic, apoi din ce în ce mai vizibil: criză, inflație, putere de cumpărare redusă la jumătate, panică, imigranți, chelneri plecați, bucătari care își puneau capăt zilelor, agățându-se singuri în cârligele din camera frigorifică, depozite de arme sparte și puhoi de evadați, țăcăniți și posedați. La final, catastrofa supremă: internetul tăiat, contul inoperabil.

Cu ultimele resurse fizice și morale pe care le mai avea, adânc, fiul de țăran ce era de fapt realizează că trebuie să pună osul la treabă. Lasă în urmă garderoba, ultimele sticle, goale, dar și pe cele pline, inclusiv cutia ajunsă recent, întârziată din pricina grevei generale, cu cel mai bun single malt afumat, pe care idiotul îl consuma cu patru cuburi de gheață – a văzut el la un Președinte, prieten cu patroana –, rezerva de țigări și pantofii din piele de tigru, cafeau făcută din boabele mâncate și c…te de maimuțe sau jderi, mobilul, pe care oricum nu îl mai putea folosi, dar și leptopul la care a scris exclusiv mesaje de agățat, agenda cu numerele fetelor, a șoferului și a piloților iordanieni, colecția de curele și ochelari, ceasuri și tricouri. Tipic, nu se desparte de nicio carte, pentru că nu avea, iar amicilor nu le trecuse prin cap să îi facă surpriza, e drept: la limita insultei, de a îi dărui ceva de genul. Oricum, alles in allem, cum spunea neamțul ăla cu accent turcesc, trage ușa după el și se bagă la stăpân. Luca, ha: cum adică cine?, Evanghelistul, firește!, face o precizare prețioasă: “ Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări.” Unii traduc “cetățean”, adică un locuitor cu drepturi depline, precum Sfinții Apostoli Petru și Pavel, cetățeni romani, de unde și ducerea lor, cu tot deranjul aferent, la Curtea Supremă din capitala Imperiului. În cazul nostru, beizadeau nu vrea să muncească la negru, ci să aibă și asigurările plătite la zi. Desigur, face orice, fără cârtire. Pilda îl prinde, ca să zicem astfel, la porci. Stând după șuncile lor, văzându-i cu câtă poftă mănâncă roșcovele (praful din ele este azi înlocuitor de cacao și deloc ieftin), din care însă nu avea voie să ia, și pe care nici nu le fură, cade pe gânduri. Trece în revistă viața lui zmucită, felul în care, fără să recunoască deschis, cu voce tare, și-a bătut joc de toate și toți, de încrederea investită, de alinul mamei și de zdroaba tatălui. Parcă și de frate-su i se mijea plăpând dorul. Nu era luxul de fațadă pe care acum îl știa atât de bine, dar parcă acasă lumea avea o altă rânduială. Mai din topor, dar cinstită, fără rafinamente, dar corectă, deloc stridentă, dar îndestulată. Îi pâlpâiau în ochii minții cuvintele unei reclame din metropolă: Hier bin ich Mensch, hier kauf ich ein…

Dar cum să se întoarcă? Își pregătește discursul – “Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” – pentru ca imediat, mulțumind, să plece cu ultimul microbuz. Oricum, se anunțase instituirea stării de alertă/asediu, toți non-cetățenii fiind somați să părăsească teritoriul. La propriu și la figurat, nori negri se adunau în spate, clipă de grație și de hatâr de a ști că ai unde să te întorci, că pe lume îți aparțin patru pereți, că suflete vibrează împreună cu tine. Or, pe acestea nu știa el cum să le aline, cum să le umple golul, să le îndulcească amărăciunea, să le mângâie. Nădejdea iertării, pe care o avea asemeni unui talisman, nu îi putea adormi conștiința. Nu putea și nici nu dorea să fie (în continuare) porc! Da, a dat-o în bară, dar, iată, încearcă să își revină în fire, cum spune același Luca. Reacția tatălui îl lasă cu gura cascată. Ca orice bărbat al vremii, chiar dacă nu își arăta sentimentele, asta nu însemna absolut deloc că nu le trăia, că nu se perpelea, Sfântul Evanghelist sugerând cât de clar posibil chinul lui, privirile de sub streașina palmei, oftatul îndelung și insondabilul regret de a fi fost probabil prea rigid, de a fi ridicat vocea, de a nu fi înțeles că, de fapt, tinerețea este paradoxala repetiție și pregătire a maturității, că l-a proiectat pe propriul copil în termeni excesiv economici, de garant al productivității, de administrator viitor al averii, de rotiță generațională, că nu a intuit și văzut unicitatea, sensibilitatea, fragilitatea care, corupte cu timpul, l-au pus pe drumurile de pe care măcar de ar veni. În viață. Câte nopți nedormite și câte dimineți fără soare! Mereu: căutătura în zare. De mai multe ori pe zi, de parcă ar fi dat damblaua peste el. I se părea că îi aude vocea, tresărind. La masă, locul lui nu a fost ocupat de nimeni. Un mormânt viu, altar al așteptării și al iubirii nearătate la vreme. Catarg pe fundul unei mări uscate. Pe seară, când să închidă poarta după ultima vacă, praful îi indică un musafir. Nu îl vede prea bine, dar știe cine este. Vetă, vino încoace! Ștergându-și mâinile de resturile aluatului abia frământat, mama, și mai chioară, întreabă cu inima: este el? Tatăl nu mai apucă să răspundă. Restul știm cum a fost...

Sus să avem inimile!