"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Gânditor adânc și delicat, Machiavelli îl sfătuia pe principe că e mult mai sigur pentru el să fie temut decât iubit de supuși, întrucât iubirea e o chestiune complicată, cu atât mai mult în arta cârmuirii. Însă, explica florentinul, teama nu trebuie să se transforme în ură, întrucât ura celor mulți va cauza prăbușirea despotului:
”Se pune astfel problema dacă e mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât e greu să împaci aceste două lucruri, atunci când una din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. (…)
Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în așa fel temut, încât, dacă nu-și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura lor. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri, anume să fii temut și să nu fii urât”.
Pentru a nu ajunge urât de popor, printre condițiile pe care trebuie să le respecte principele, Machiavelli puncta următoarele: ”atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva, s-o facă numai dacă există o justificare adevărată și o cauză evidentă, dar mai presus de toate trebuie să se ferească de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai ușor moartea propriului tată, decât pierderea bunurilor care i-au fost luate”.
Ei bine, odată cu Lenin și apariția totalitarismului comunist rusesc, paradigma lui Machiavelli e depășită în viteză. Indiferent de propaganda aferentă, Lenin și Stalin sunt cruzi prin excelență nu doar în văzul ”cetății”, ci în văzul întregii planete, care nu va mai fi niciodată ca odinioară. Pentru crimele lor în masă nu au existat și nici nu pot exista ”justificări adevărate” și ”cauze evidente” (nu în perspectiva expunerii machiavelliene). Marea teroare și toate celelalte terori (prin care au trecut și românii) au fost cruzime pe pâine (și ăsta-i doar un fel de a spune, fiindcă au luat și pâinea), gigantice hecatombe umane. Dincolo de genocidul omniprezent, și nu doar între granițele propriu-zise ale URSS, comuniștii au nesocotit în cel mai brutal mod și cel mai important precept al lui Machiavelli: nu vă atingenți de averile oamenilor. (Da, fiindcă proprietatea privată e sfântă!)
Cu toate astea, Lenin, Stalin, Mao și Kim Ir-sen (ca să dau doar niște exemple) au murit mai mult sau mai puțin în patul lor, atunci când a decis ceasul biologic. Nu s-au prăbușit și nici nu au fost linșați de milioanele de oameni pe care i-au persecutat și terorizat ca pe niște animale. Mai mult, succesorii lor au fost / sunt plămădiți din aceeași bestialitate.
Era vorba de o nouă paradigmă a stârpirii (acum deja veche), care presupune internaționalizarea minții, paroxismul poliției politice, felurite reeducări și lagărul permanent, cu sau fără gratii la vedere.
Mă bucur să văd că atât de mulți români sunt emoționați și atinși în toate felurile de asasinarea lui Navalnîi în Gulagul putinist. E o victimă nevinovată. Un erou în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă unii nu înțeleg asta. Situație care îmi amintește de o veche zicere germană: ”Pentru valet nu există erou”, pe care Hegel avea să o completeze (cumva tautologic): ”Asta nu pentru că eroul nu este erou, ci pentru că valetul este și rămâne valet”.
De ce s-a întors în Rusia, dacă era conștient că revenirea acasă însemna, mai devreme sau mai târziu, o moarte?, îi văd pe unii că se tot întreabă, ca vițeii la porți noi. Pentru că așa fac eroii și martiri – luptă / mor pentru convingerile și principiile lor. Atât de simplu. Doar un neam de traistă nu ar înțelege asta.
Scriu toate astea din postura unuia care nu a fost de acord cu foarte multe dintre cele spuse de-a lungul timpului de Navalnîi, pe care l-am considerat un imperialist rus mai soft (vezi poziționarea la anexarea Peninsulei Crimeea și discursurile lui de politică externă de până acum 3-4 ani). Însă aceasta e o cu totul altă discuție, care nu știrbește cu nimic din lupta și moartea unei victime nevinovate.
P.S. Mi-aș dori ca toți cei atinși de uciderea lui Navalnîi să știe și să prețuiască (măcar la aceeași intensitate) faptul că, odinioară, la sfârșitul anilor ‘40 și la începutul anilor ‘50, zeci de români care reușiseră să se refugieze în Vest s-au întors clandestin în România ocupată de tancuri rusești (fiind trimiși de serviciile secrete din SUA și Marea Britanie) pentru a lupta până la moarte, în munți și-n păduri, alături de partizani, împotriva regimului genocidar comunist. Memoria acestor eroi și martiri este astăzi interzisă în liceele din București. Nu aud pe nimeni să se inflameze / emoționeze, cu excepția unei mâini de oameni. Și e trist, fiindcă e vorba despre eroii și martirii noștri.
