"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
14 februarie 1955. Presa din întreaga lume anunță un eveniment ce va ține capul de afiș al buletinelor de știri în zilele următoare. Legația românească de la Berna fusese ocupată de un grup de tineri români anticomuniști. Exponenții grupului – Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu și Teodor Ciochină – erau refugiați politici în Occident, evadați din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
De altfel, cei amintiți aveau deja la activ o întreagă serie de acțiuni împotriva comuniștilor, atât în țară, cât și în Exil. Ei transmiseseră deja că acțiunea lor era o formă de protest față de crimele, abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, cei cinci doreau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra suferințelor îndurate de națiunile captive ale Europei de Est. Pentru prima oară de la sfârșitul războiului și coborârea Cortinei de Fier. Acești eroi au reamintit Occidentului indiferent la suferința popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier și au dezvăluit acțiunile de spionaj pe care Securitatea le desfășura – în beneficiul NKVD – împotriva țărilor Europei de Vest.
Eroii
Dumitru Ochiu și Ion Chirilă fuseseră colegi la liceul “Cuza-Vodă” din Huși, unde militaseră într-o grupare clandestină anticomunistă, reușind să inducă în eroare agenții Securității și, astfel, să fugă prin Iugoslavia.
Elev bucureștean, Stan Codrescu a luat parte, încă din 1944, la protestele anticomuniste, unde a și fost grav maltratat de contramanifestanții comuniști. Iar în 1946, avea să participe la sechestrarea primarului comunist din satul natal, ca urmare a abuzurilor acestuia împotriva țăranilor. În timpul stagiului militar, fiind detașat la grăniceri, va profita și va trece granița în Iugoslavia.
Teodor Ciochină era basarabean, Scăpase de persecuțiile ocupantului sovietic din 1940 și revenise în ținutul românesc de la Est de Prut alături de ceilalți eroi ai Armatei Regale Române, după 1941. Rămas fără un picior, el a fost totuși deportat de ruși în Siberia, dar va evada, revenind în țară, unde însă va fi aruncat în închisoare. Deși invalid, a evadat din nou, ajungând și el în Iugoslavia.
Șeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabile lui Iuliu Maniu și Partidului Național Țărănesc. Fusese închis o perioadă pentru colaborare cu rezistența armată din Munții Piatra Craiului și din Munții Făgărașului, cunoscând pe pielea sa tratamentul sălbatic al închisorilor politice din România. Avea să evadeze din țară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii și ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveția, la Konstanz. Pe ceilalți camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile și lagărele iugoslave. El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acțiunii de la Berna, locație aleasă ca urmare a suspiciunii că diplomații acestei legații erau de fapt spioni în favoarea sovieticilor.
Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente și de procurarea de arme. Fiind invalid, Teodor Ciochină a avut doar rolul de a-i conduce cu mașina pe ceilalți camarazi.
Reuniți la Konstanz pe 14 februarie, ei au pornit spre Berna, unde, în jurul orei 22.00, Ochiu, Chirilă Beldeanu și Codrescu vor descinde în fața legației RPR. Ei aveau să escaladeze gardul și, în timp ce Ochiu și Codrescu asigurau paza în curte, Beldeanu și Chirilă au pătruns în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici era cuibușorul șoferului legației, Alexandru Șețu, în realitate ofițer de Securitate, care locuia în incintă împreună cu soția sa. Șețu nu era acolo. Cei doi vor proceda cu multă grijă la imobilizarea soției, mai apoi începând să caute, ore-n șir, documentele incriminatoare.
În jurul orelor 2.00 din noapte, avea să își facă apariția Aurel Șețu, care a fost somat de Codrescu, dar, după o scurtă luptă corp la corp, securistul (maior, potrivit unor informații) a fost împușcat mortal tocmai când voia să folosească pistolul automat. (Propaganda comunistă îl va transforma pe Șețu în ”martir”, cu numele lui fiind botezate o serie de cooperative.) Inevitabil, împușcăturile au alertat personalul legației, dar și pe Beldeanu și Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente.
În toiul acestui haos – Erich Stoffel, șeful legației – s-a aruncat pe fereastră, abandonându-și soția și copii, care însă au beneficiat de purtarea omenoasă a celor patru luptători.
Alertată, poliția elvețiană a înconjurat legația RPR, însă nu a putut pătrunde ca urmare a interdicției menținute de șeful acesteia, Stoffel.
Pe seară, primul luptător (Dumitru Ochiu) avea să se predea polițiștilor elvețieni, înmânând autorităților sute de documente care dovedeau fără dubiu activitățIle de spionaj desfășurate de personalul legației. El va explica pe înțelesul tuturor că ocuparea legației are ca scop demascarea acțiunilor ostile ale regimului de la București împotriva Occidentului. Ochiu va descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comuniști elitelor aruncate în închisorile politice.
În văzul planetei, luptătorul a susținut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului țărănist Anton I. Mureșanu și a fruntașului țărănist Ilie Lazăr.
Dumitru Ochiu a mai declarat despre ceilalți trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legație până la moarte sau până când guvernul comunist de la București le va îndeplini doleanțele.
Demascat în acțiunile sale de spionaj, Stoffel dezlănțue un virulent protest la adresa autorităților elvețiene, acuzându-le de violarea neutralității, totodată cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea ”fasciști”, și predarea lor către regimul criminal de la București. Spre onoarea sa, comisarul elvețian Kurt Kessai a refuzat să ia cu asalt legația, așa cum solicita Stoffel, tratând cu tinerii anticomuniști și convingându-i să se predea.
Luptătorii aveau să fie judecați de o curte elvețiană, beneficiind de intervenția favorabilă a multor personalități ale Exilului românesc, printre care avocatul Ion Rațiu, prințul Nicolae al României și fostul șef al Comunității Evreiești din România, Wilhelm Filderman. Date fiind circumstanțele atentuante, precum și serviciile evidente făcute securității statelor occidentale, ei au primit pedepse nesemnificative, între 4 ani și 1 an, toți fiind eliberați mult mai repede.
În epocă au existat speculații în sensul că acțiunea lor ar fi putut fi coordonată de servicii secrete occidentale, în special de cele americane, care ar fi urmărit să devoaleze acțiunea de spionaj prosovietic desfășurată de Securitatea română sub acoperirea corpului diplomatic. Dar aceste supoziții nu au fost niciodată confirmate.
Răzbunarea Securității
Totuși, mâna lungă a Securității avea să se răzbune. După o serie de tentative nereușite de răpire a liderului grupului – Oliviu Beldeanu –, acesta avea să fie capturat în 1957. Operațiunea, încadrată în rândul așa-numitelor “afaceri umede” ale Securității (asasinate, răpiri și atentate teroriste desfășurate pe teritoriul țărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale Exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, același care în 1948-52 coordonase teribila represiune împotriva rezistenței armate din Dobrogea.
Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomuniști, abandonați mizeriei de indiferența Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut linia de demarcație, ducându-l în Berinul de Est. Înțelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în șofer și încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest, însă a fost împușcat de ofițerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de brutele comuniștilor: “Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!”
Capturat cu răni grave, va fi spitalizat, iar după vindecare va fi preluat de Securitate și adus în România, În urma unor îndelungate torturi și bătăi (pe care securiștii le numeau ”anchete”), eroul Oliviu Beldeanu va fi condamnat la moarte, fiind executat la 16 februarie 1960, la Fortul 13 Jilava.
