1918. Cumplitul masacru de la Oranki. Comuniștii ruși au împușcat cu mitralierele peste 11.000 de călugări și preoți aduși din toate mănăstirile Rusiei, aruncându-i într-o uriașă groapă comună. Ucis ultimul, în urma unor chinuri de neimaginat, episcopul a fost pus pe un scăunel, în mijlocul cadavrelor, fiind îngropat așa. Atunci a murit Biserica Ortodoxă Rusă. Ea NU mai există

Situată undeva în centrul Rusiei, aproape de Volga, odinioară Oranki era mănăstirea nobililor ruși. În 1918, comuniștii au desființat-o în cel mai brutal mod, transformând-o în lagăr de călugări. Este documentat că acolo au fost închiși peste 11.000 de călugări aduși din toate mănăstirile Rusiei. Printre aceștia, mulți preoți călugări și preoți de mir. 

”Vrem să murim pentru Hristos!”

În același an, la Oranki a descins o delegație militară comunistă, care i-a întrebat: ”Mergeți cu noi, sau nu? Aveți 24 de ore timp de gândire!”. Dacă ”mergeau”, asta ar fi însemnat lepădarea de Hristos și colaborarea cu criminalii de la Kremlin. Adică o moarte a sufletului. Drumul îi purta spre iad.  

De o demnitate fără cusur, imposibilă fără o tărie a credinței, episcopul de la Oranki le-a dat răspunsul în numai 10 minute – un refuz categoric –, după ce i-a consultat pe călugării deținuți, care strigaseră toți într-un glas: ”Vrem să murim pentru Hristos!”

Un masacru de proporții 

Și au fost împușcați cu toții, peste 11.000 de călugări, câte 300-500 în fiecare zi. Doar imaginați-vă ce baie de sânge. Carnagiul a fost îngrozitor. Le trăgeau cu mitraliera în cap, îngropându-i superficial într-un șanț uriaș din curtea mănăstirii, trupurile fiind aruncate de-a valma. Unii călugări săpau, alții acoperau cadavrele fraților, rugându-se în gând, până la momentul în care le-a venit și lor rândul, pierind cu trupurile sparte de gloanțe. 

După umilințe de neimaginat, pe episcop l-au împușcat ultimul, punându-l pe un scăunel de lemn în mijlocul celorlalte cadavre, așa, într-un sinistru gest de bătaie de joc. A fost un măcel abominabil. O hecatombă umană de proporții ce amintește de martirii creștini din vechea Romă. 

Toamna lui 1942. Descoperirea  

Oranki și-a continuat istoria sângeroasă, fosta mănăstire devenind, la începutul anilor ‘40, lagăr pentru prizonierii de război (mulți români au trecut pe acolo), înfometați, umiliți, supuși la munci zdrobitoare și nu rareori executați sumar. Printre prizonierii români, la Oranki ajunge și preotul militar Dimitrie Bejan, care va rămâne acolo între anii 1942-1948. În toamna lui ‘42, puși să sape în curtea lagărului, niște prizonieri români vor descoperi cumplita groapă comună plină cu schelete aruncate unele peste altele. În mijlocul acestora, încă neputrezit, episcopul ședea pe vechiul său scăunel de lemn. 

Atunci a murit Biserica Ortodoxă Rusă. Ea NU mai există, ci e doar o formă fără fond, un instrument imperialist al Kremlinului 

De notat că. atunci, în baia de sânge a anului 1918, criminalii de la Kremlin au ucis nu doar Patriarhia Moscovei, care oricum va fi funcționat ilegal (detalii AICI), ci însăși Biserica Ortodoxă Rusă. Ea NU mai există în mod autentic întru Hristos, ci este doar un instrument geopolitic al Rusiei imperialiste, indiferent dacă Rusie e sovietică sau putinistă. Tot de atunci, Biserica Rusă e condusă de KGB-iși în sutane. Să ne înțelegem: dintotdeauna, Biserica Rusă a fost un instrument imperial, însă ce s-a întâmplat sub bolșevici, când instituția a fost ruptă de orice ortodoxie, a reprezentat o culme a întunericului, care, prin implicații, ne amenință și acum. 

Ce ”ortodoxie” e aia care ”binecuvântează” arme de distrugere în masă, legitimând și aplaudând genocidul săvârșit de ruși în țara vecină? Ce ”ortodoxie” e aia care permite ”icoane” cu Stalin în biserici și ploconeli în fața mumiei lui Lenin? Potrivit tuturor statisticilor (inclusiv rusești) abia dacă 1% dintre ruși iau parte la sluje religioase. De ce se întâmplă asta? Pentru că ortodoxia lor e moartă și îngropată încă din 1918, iar mortul NU se întoarce de la groapă. 

Mărturiile părintelui Dimitrie Bejan 

Dar să revenim la descoperirea făcută de prizonierii români, la Oranki, printre sârme ghimpate, în toamna lui 1942, precum și la soarta acelor rămășițe umane. Fabulosul și dramaticul episod e relatat cu lux de amănunte chiar de regretatul părinte Dimitrie Bejan, în memoriile sale – ”Amintiri din captivitate”. Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” publică fragmentele respective, pe care Podul.ro vi le prezintă în integralitate în cele ce urmează:  

”Oranki era mănăstirea nobililor ruşi, în centrul Rusiei, aproape de Volga. În anul 1918 comuniştii au desfiinţat-o şi au făcut acolo lagăr de călugări, închizând în ea peste 11.000 de călugări din toate mănăstirile Rusiei. Erau printre ei şi preoti călugări şi preoti de mir, şi aveau în frunte un episcop. În anul 1918 a venit de la Moscova o delegatie militară comunistă și i-a întrebat: 

– Mergeți cu noi, sau nu? Aveți 24 de ore timp de gândire!

Iar episcopul le-a zis: 

– Este prea mult până mâine! Vă dăm răspunsul în 10 minute.

Atunci episcopul s-a întors spre călugări şi i-a întrebat: 

– Fraţilor, acum aveti ocazia să vă faceti mucenici pentru Hristos! Vreţi să vă uniti cu comuniştii? Sau vreţi să vă dați viaţa pentru Hristos şi să vă numărați în ceata sfinţilor mucenici? Să nu vă temeţi! Hristos este cu noi! Hristos ne cheamă la El! 

Atunci au strigat toţi într-un glas: 

– Vrem să murim pentru Hristos!

Şi aşa au fost împuşcaţi toţi cu mitraliera în cap, timp de o lună de zile, câte 300-500 în fiecare zi, fiind îngropaţi într-o văgăună mare din curtea mănăstirii. Unii săpau şanţul, apoi erau împuşcaţi, iar alţii îi acopereau cu pământ şi săpau mai departe şanţul; apoi şi ei, la rândul lor, erau împuşcaţi, până i-au îngropat pe toţi. Iar pe episcop l-au împuşcat la urmă şi l-au îngropat, aşezat pe un mic scăunel, între călugării uciși. A fost un adevărat masacru în masă al călugărilor ruşi sub comunişti, unic în Istoria Bisericii contemporane, despre care nu se vorbeşte nimic şi nu s-a scris nimic până acum. 

Eu sunt singurul preot ortodox care mai sunt în viată, martor ocular la descoperirea moaştelor acestor sfinţi martiri de la Oranki, unde am stat în lagăr ca preot militar între anii 1942-1948. Am scris şi o carte despre acest fenomen, aflată sub tipar la Bucureşti, care se cheamă ‹Oranki›.

În lagăr la Oranki erau vreo 14.000 de prizonieri de război de la Stalingrad, români, nemţi şi alte naţii europene, şi ne trebuiau closete. Atunci comandantul a pus nişte soldaţi să sape o groapă mare în spatele bisericii, deasupra unei văgăuni. Săpând acolo, s-a dat de osemintele acestor călugări împuşcaţi.

Atunci câţiva soldaţi români au venit la mine şi mi-au spus: 

– Părinte Bejan, am găsit un şanţ plin cu trupuri de călugări, împuşcaţi în cap, căzuţi unul peste altul, îmbrăcaţi în haine negre călugăreşti! Ce să facem?

– Săpaţi în continuare cu atenţie şi vedeti ce mai găsiţi!

După un timp iar au venit la mine. 

– Părinte Bejan, am găsit un preot bătrân neputred, aşezat pe un scăunel între ceilalti călugări. Se cunoaşte bine cum a fost împuşcat în cap; are la gât un lanţ cu cruce şi o icoană de metal cu chipul Maicii Domnului!

– Fraţilor, le-am spus, mergeţi la comandantul lagărului şi-i raportaţi. Aici este o mare minune. Toţi călugării aceştia, în frunte cu episcopul neputred, sunt sfinţi, sunt mucenici ucişi de comunişti prin anul 1918-1920. Nu mai facem closet aici!

Pe un scaun mic şedea aşezat un arhiereu, ori poate stareţ de mănăstire, sau episcop. După ce l-am cunoscut? Avea engolpion pe piept şi o cruce alături de engolpion, cum poartă episcopii. Crucea aceea i-au furat-o cei care săpau la closet. Au tăiat-o bucăţi şi au împărţit-o. Engolpionul l-am salvat eu, dar l-a luat comandantul lagărului. L-am chemat eu acolo. Iar el a zis: 

– Dar acesta ce se chinuieşte pe scaun? Scoateţi-l de aici şi îngropaţi-l undeva, ca oamenii!

Şi m-a delegat pe mine să fac acest lucru. Am vorbit la atelierul lagărului şi s-a făcut un scaun puternic de stejar. L-am aşezat şi l-am legat aici pe piept în cruciş, ca să stea drept. M-am dus, l-am stropit cu aghiasmă de la cap până la picioare, stropind şi toate celelalte schelete care erau acolo. Apoi am înmormântat din nou arhiereşte pe acel episcop, lângă o fântână din incinta Mănăstirii Oranki, pe acel scaun. Acela este un sfânt în toată puterea cuvântului. În fântâna aceea izbucneşte uneori apa în sus, după vrednicia celui care ia apă de acolo. Vara, la 6 august, vin la această fântână preoţi bătrâni foşti prin puşcării, unii infirmi, care au scăpat cu viaţă din puşcăriile Siberiei, şi fac Sfânta Liturghie acolo; apoi se întorc la casele lor. Am asistat şi noi, cei din lagăr, la Sfânta Liturghie. Cu porunca comandantului de lagăr i-am făcut o carcasă puternică din lemn de stejar, ca să nu fie turtit şi a rămas închis în acea carcasă de stejar. 

Dar am văzut la el o minune. Era împuşcat în cap. Când l-am scos dintre ceilalţi călugări, trupul lui neputred s-a întins ca şi cum atunci ar fi murit.

Aceasta am povestit-o la doi tineri intelectuali ruşi, unul de origine română, şi lucrul acesta i-a impresionat pe amândoi. Pe urmă, aceşti cercetători s-au dus acolo la Oranki să constate dacă cei 11.000 de călugări martiri se află în acel loc. Dar n-au putut, pentru că la Oranki, unde am fost noi prizonieri, s-a făcut o puşcărie de femei şi nu le-a dat voie să se apropie. Au încercat să capete aprobare pentru deshumarea lor, dar asta este o treabă mare, grea, ca să deshumezi 11.000 de schelete şi să le înmormântezi creştineşte; nu este lucrare de doi oameni. Asta-i lucrarea unui sat întreg şi mai mult. 

Gândiţi-vă, 11.000 de trupuri de călugări formează o armată întreagă! Aceasta-i oastea Împăratului ceresc! Sfinţi ai lui Hristos! Noi, când i-am descoperit, i-am acoperit cu pământ din nou. N-am mai făcut closet acolo. Am făcut în altă parte. A rămas aşa în mila lui Dumnezeu şi în ştiinţa Lui. S-au dus cei doi studenţi, au făcut o săpătură şi au constatat exact ce-am spus eu şi ei au căpătat încredere. Au găsit osemintele, nu l-au găsit pe arhiereu, că n-au săpat în dreptul lui, cum le-am dat eu schiţa acelei văiugi în care erau răsturnaţi unul peste altul călugării şi preoţii împuşcaţi. Nu l-au găsit pe episcop pentru că au săpat numai 2 metri, cu voia autorităţilor. Au astupat la loc după ce au găsit schelete unul peste altul. Au căpătat mare încredere şi au venit din nou la mine să confirme spusele mele. La dânşii nu-i atâta libertate religioasă ca la noi, este mai puţină, încă spiritul comunist este foarte puternic şi atunci au amânat treaba aceasta sine die.

– În ce an aţi găsit moaştele?

– I-am descoperit în 1942, toamna, dar au fost executaţi în 1918. Atunci la preoţii şi călugării din Rusia li s-a pus întrebarea de către comunişti: ‹Mergeţi cu noi sau nu?›. Toţi aceştia au răspuns: ‹Nu! Rămânem cu Hristos!›. Atunci au fost împuşcaţi acolo la faţa locului, cum v-am spus mai sus.

– Osemintele acestea înseamnă că sunt moaşte de oameni sfinţi!

– Sigur că da! Martiri adevăraţi, ca în timpul persecuţiilor romane. 11.000 de martiri toţi. Numai călugări şi preoţi, în frunte cu acel episcop sfânt. Niciun om din sat. Din secolele MII n-au mai fost ucişi aşa de mulţi martiri ca sub comunişti”.