Dacă moartea nu te înfioară (cuvânt de limpezire și întărire)

indiferent de natura ta conștientizată, mai mult sau mai puțin "înclinată" religios, atunci este limpede, din păcate, că orice război, cutremur, avalanșă, accident rutier sau destin sfășiat la propriu de câini te lasă rece. Atâta vreme cât moartea este o neplăcere care se întâmplă mereu altora, a căror dispariție o vezi sau despre care auzi/citești, o să te simți îndreptățit să intri în rolul supraviețuitorului superior. Brutal, cei duși sunt, la grămadă, poate totuși cu excepția părinților și a animalelor tale de companie, proști, niște fraieri. Iar despre asemenea specimene crezi că ai tot dreptul să spui orice, să râzi, să faci bancuri.

Simetric, dacă ești anxios, trâind într-o depresie neînserată (sic!), cu lampa existenței mereu aprinsă în ochi, chinuit și bântuit, moartea celorlalți este un semn rău, dovadă că ți se pregătește și ție ceva cumplit. Starea de asediu te cuprinde, dar chiar și în spaimă continuă, cauți cu restul de luciditate franjurii unui covor de explicații din care între timp nu a mai rămas mare lucru. Așa ajungi la conspirații, la viziuni și previziuni, la vedenii și profeții, ocultarea misterului vieții transformându-se, cu rațiunea făcută țăndări, într-o de fapt legitimă ură față de Ocultă. Pe oricine ai avea în vedere cu acest termen-colector.

Acum, păzindu-ne de extreme, ce am avea de reînvățat, reconfirmat și mărturisit din întâlnirea dintre Evanghelia lui Hristos și o lume aparent fără Dumnezeu, abandonată pulsiunilor criminale, scuturată sau trecută prin foc și apă? Ar fi multe de spus, dar tocmai în momente de cumpănă nu cuvintele ca atare contează, ci buna așezare pe care acestea, dacă sunt rostite/scrise de cine, când și unde este nevoie, o confirmă. Pe scurt: în Ucraina sau în Turcia și Siria, probabil inclusiv la noi - cine știe? -, sau în oricare colț de lume, răul nu este o demonstrație suficientă sieși, așa cum o casă distrusă nu aneatizează dorul de locuire.

Toate necazurile, urâțeniile și mizeriile societății la un loc, la care se adaugă forța distructivă a naturii pervertite și ea tot de noi, nu reușesc să epuizeze, să conteste și să nici să anuleze misterul omului. Iar noi, cei botezați în numele Sfintei Treimi, a comuniunii în unicitate și a unității în diversitate, nu avem niciun temei să punem la îndoială că, indiferent de mască, de ispită sau altă rătăcire, chipul lui Dumnezeu din om nu rămâne asemeni pecetei, imposibil de șters. Așa cum, în mijlocul furtunii și a nopții brăzdate de fulgere, doar lumina de poziție mai anunță intermitent existența vieții de pe vasul în pericol, la fel, în cala cea mai de jos este el, chipul, direct legat cu parâme de stâlpul cel mai solid, de catarg, de Cruce. Așadar, copleșiți, dar nu înfrânți, să nu uităm îndemnul deloc gratuit

Sus să avem inimile!