Tudor Basarabeanu (1940-2021), ultimul dintre marii disidenți ai regimului sovietic de ocupație din Basarabia noastră. Fiul partizanului anti-sovietic Spiridon Magari

La 2 februarie 2021 s-a stins din viață Tudor Basarabeanu (numele de acasă, Tudor Magari), fost profesor de electrotehnică, unul dintre ultimii disidenți ai regimului sovietic de ocupație în Basarabia.

O familie eroică 

În noaptea de 6 iulie 1949, avea doar 9 ani. Doi soldați ”eliberatori” înarmați, însoțiți de vreo 3 haidăi locali, au intrat în casa lor, pe când mama sa – Ana (Anica) – se pregătea să nască al cincilea copil. Tatăl – Spiridon Magari – se ascundea, aflând mai devreme că vor veni să-l ia doar pe el. A greșit. Regimul criminal sovietic îi lua pe toți laolaltă: femei, copii, bătrâni și bărbați.

După ce soldații i-au anunțat că dispun de numai câteva minute pentru a-și strânge niște lucruri la drum lung, au înțeles că destinul li se schimbă în chiar aceste clipe decisive. Anica a început a plânge ca o femeie lovită de trăsnet, de a ieșit toată mahalaua să-i asculte strigătele. Dar tare este țăranul basarabean, chiar și în clipele de urgie. Anica se gândea acum, ce ar putea face ca să-și salveze măcar copiii de la neagra perspectivă.

– Tudoraș, fugi prin ferestruica din tindă și ascunde-te la bunicu…, șoptește ea, la un moment oportun, feciorului mai mare.

Băiatul se strecoară prin geamul îngust, cade dincolo, nu-l vede nimeni, se ridică, trece prin umbra gardului și iese pe poartă. Se adunase multă lume pe uliță. Unii l-au întrebat: 

– Ți-au dat drumul, Tudoraș?

– Mi-au dat liber, că-s mic, le-a zis băiatul și-apoi a luat-o la goană spre casa bunicului Andrei, care l-a ascuns cât a putut mai bine.

(Epopeea băiatului din acea noapte, când a ajuns până în satul vecin Zubrești și înapoi, singur, voi povesti-o altădată.)

Astfel, Tudoraș, feciorul cel mare al lui Spiridon Magari, gospodar de frunte din satul Recea, Strășeni, a câștigat prima sa confruntare deschisă cu regimul lui Stalin, luându-și partea lui de libertate, la vârsta de doar 9 ani. 

Pe ceilalți i-au îmbarcat în mașină, uluiți de ce li se întâmpla, și i-au dus la gara Strășeni, unde așteptau trenurile.

Nașterea în trenul morții 

În vagonul destinat Siberiei, pe Anica Magari au luat-o semnele nașterii. 

Cei prezenți s-au alertat, strigau, protestau de perspectiva ce le-a oferit-o statul „muncitorilor și țăranilor”, chemau la ajutor... Au intrat paznicii cu puștile gata să tragă, dar văzând care era problema, l-au chemat pe medicul trenului. Acela (o femeie) a propus comandamentului să-i permită Anei Magari să nască la casa de maternitate, urmând ca apoi să fie luată de acolo, cu pruncul nou-născut, pentru a fi readuși în vagon. 

Soldafonii fără minte, dar mai ales fără inimă, au permis transportarea femeii născânde la spital, urmând ca după aceea să o aducă îndărăt. Au așezat-o într-o căruță și au dus-o încolo, cam vreo 200 de metri distanță. 

Cei trei copii, arestați ai ei, dintre care cel mai mare avea doar cinci ani, căci Tudoraș scăpase de deportare, noaptea, prin ferestruica salvatoare, au rămas în vagonul Siberiei să plângă într-una după mama, ca niște copii oropsiți, de fapt, rămași orfani în doar câteva ore.

Ca să scape de bocetele lor, soldații s-au gândit că ar fi bine să-i trimită undeva și pe acești micuți plângăreți. I-au transportat rapid, apropo, nu la spital, la mama lor, ci la postul de miliție, lăsându-i acolo cu statut de arestați.

La maternitate s-a întâmplat să fie doctori buni. Aceștia au înțeles despre ce era vorba și, fără ai ruga nimeni, au făcut totul pentru a tărăgăna travaliul Anicăi. Nașterea se amâna pe vreo 2 zile. Doar că, între timp, la spital se tot prezentau soldați înarmați ca s-o ia înapoi în tren cu tot cu pruncul născut. Cu atât mai mult că din vagonul Anicăi evadase nevăzută de nimeni Olga Focșa-Mărzencu din Tătărăști (asta e de altă istorie)…

Încă o zi și iată că trenul plecă fără Anica Magari și copiii ei, care încă se aflau la postul de miliție. Asta a fost cea de-a doua victorie a familiei Magari din Recea în fața regimului bolșevic asupritor – au rămas la baștină cu toții. Dar lupta pentru viață abia începea. O luptă ce a continuat ani grei înainte, la un timp, aceasta luând formă armată, apoi preferând calea disidenței.

Condamnat la moarte. Spiridon Magari, un haiduc basarabean anti-sovietic 

Cu gospodăria confiscată, familia lui Spiridon Magari a rămas aproape pe drumuri. I-a găzduit pe furiș bunicul Andrei, care în doar o lună a fost arestat, confiscându-i-se casa. Închis într-o pușcărie de tranzit, undeva pe la Florești, nu l-a mai văzut nimeni niciodată.

Capul familiei – Spiridon Magari (foto sus) – a înțeles că trebuie să-și facă singur dreptate. S-a înarmat și, împreună cu alți temerari din Recea, Greblești, Tătărăști, Zubrești, Gălești etc., s-au ascuns în codrii de la intersecția raioanelor Strășeni-Orhei-Călărași, hotărând să răzbune nedreptățile. Au format una dintre cele mai mari și mai combative organizații de rezistență armată antisovietică din Basarabia postbelică, numită ”Armata din pădure” (mai multe detalii AICI) și au început a-i vâna pe activiștii locali, care făcuseră listele deportărilor și ajutaseră armata roșie în acea noapte nefastă. 

În primăvara anului 1950 l-au împușcat, prin sentință ”a poporului”, pe fostul primar sovietic din Recea, Vasile Cheptene, care făcuse listele celor destinați Siberiei. 

Mai târziu, de glonțul acestui grup combativ a căzut și securistul rus Leonid Șevcenco, mormântul căruia se mai află și astăzi în parcul central din Strășeni, precum și alți adepți ai ocupanților. 

Urmau să fie pedepsiți și alții, dar tot în acea primăvară, Spiridon Magari a fost prins și condamnat la moarte. Din fericire, între timp, pedeapsa capitală a fost anulată în URSS și s-a ales doar cu 20 de ani de muncă silnică pe care i-a purtat pe umeri, cu mult greu. În rol de „criminal (politic) înveterat”, era mutat o dată în an dintr-o pușcărie în alta, trecând astfel prin 20 de penitenciare cu regim deosebit de sever.

Grupul de rezistență al lui Gheorghe Ghimpu 

Între timp, Tudor Magari a mai crescut, și-a schimbat numele, devenind Basarabeanu, și a ajuns student la Institutul de Electrotehnică din Odesa. Își ascunsese și biografia...

În anii ‘60, pe când era profesor la Colegiul de Electromecanică din Chișinău, i-a susținut deschis pe scriitorii care cereau grafia latină pentru limba ”moldovenească” de atunci. Îi susținea mereu și pe studenții cu destine asemănătoare. Fratele meu mai mare, Nelu, student în anii ‘60, Dumnezeu să-l ierte, povestea cu mare atașament și aproape în șoaptă despre profesorul său Basarabeanu.

Securitatea n-a întârziat cu reacția și astfel Tudor a pierdut locul de muncă.

Câțiva ani mai târziu, a fost supus anchetei, în dosarul grupului de disidenți Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc etc. Și-a construit bine apărarea și a fost scos de sub învinuire.

În anul 1990 a fost numit viceministru al Muncii și Problemelor Sociale în guvernul M. Druc. În ultimii ani, la pensie, făcea și el naveta Chișinău-SUA, unde se află cu traiul feciorul său. A murit în urma unui atac cerebral, la 2 februarie 2021, la spital, în Chișinău.

Fotografia din deschiderea articolului a fost realizată de mine la 1 decembrie 2011, la București: Tudor Basarabeanu, alături de scriitoarea Ana Blandiana, directorul Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet și Valentina Sturza, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Basarabia.