Catolicismul și homosexualitatea (un ”experiment” social-teologic)

Nu, nu mi-a venit brusc să comentez documentele, articolele, interviurile și luările de poziție zilnice ale celor din preajma Vaticanului. Nu, nu mi s-a pus nici pata, cum îmi spunea azi cineva, pe Francisc. Față de instituția pontificală am tot respectul cuvenit și nu ascund că o bună parte din formarea mea teologică se datorează atât unor pontifi de anvergura lui Benedict XVI, cât și frecventării scrierilor unor autori catolici din mai toate epocile, mai cu seamă din timpurile moderne. Așadar, vorba lui von Balthasar, nu am niciun „afect antiroman”. Îmi sunt, firește, cunoscute marile dosare istorice, am analizat dreptul canonic al uniatismului și implicațiile sale ecleziologice, am vorbit la diferite conferințe, la Roma și nu numai, așa cum mă bucur de prietenia unor catolici de ambele rituri de care nu mă dezmint. Atâta lucru sper că este clar.

Ceea ce m-a făcut să ciulesc urechile în ultimele săptămâni a fost deja între timp cunoscutul document Fiducia supplicans publicat la 18 decembrie 2023. Ca teolog social care se ocupă exact cu astfel de teme, la intersecția dintre credință și societate, am citit acolo un potențial aggiornamento care nu m-a convins, iar aceeași lectură se pare că au avut-o mai mulți catolici: de la cardinali la episcopi, de la teologi de profesie la laici, de la unii moderați la alții mai exaltați. Desigur, am parcurs și lămuririle oficiale care, toate, mi-au lăsat sentimentul unei ieșiri la rampă fie insuficient gândite, fie pur și simplu provocatoare. Oricare ar fi, ambele sunt neuzuale pentru o instituție de anvergura Vaticanului. Mai mult, aș îndrăzni să spun ca ortodox că sunt păguboase inclusiv pentru Biserica de Răsărit, știut fiind faptul, chiar dacă nu mereu conștientizat sau acceptat, că atunci când Catolicismului îi merge rău, așa zicând, nici Ortodoxiei nu îi este foarte bine. Mă refer, desigur, la prezența în lume a Creștinismului de sorginte apostolică, la implicațiile sociale, politice, culturale etc., nu la diferențele dogmatice.

Cum am mai scris aici chiar a treia zi, pe 19 decembrie, despre ceea ce cred eu despre document, se prea poate să asistăm la cea mai mare rătăcire. Este, firește, o opinie printre altele. Cum însă ultimele săptămâni nu au contribuit, pe plan internațional, la limpezirea apelor, ci la și mai adânca lor tulburare, revin sub forma tot a câtorva puncte.

1. Homosexualitatea nu este un tabu, ci o realitate atât în precreștinism, cât și în Biserică. A ne feri de această temă este ca și cum am crede că o problemă încetează să mai existe doar pentru că nu discutăm despre ea.

2. Condamnarea homosexualității nu este în Creștinism un act de cruzime, ci expresia unei iubiri aspre a Bisericii lui Hristos care nu vrea moartea păcătosului, ci să aibă viață pentru a se îndrepta atât din această patimă, precum și din altele de felul curviei heterosexuale sau dependenței de droguri.

3. Că între timp, altfel decât alte patimi și păcate, cel împotriva firii a căpătat în accepțiunea specialiștilor (sic!) conotații de fatalitate, cei în cauză nealegând ceea ce sunt, asta reprezintă la propriu un construct cultural. Cu toate consecințele care decurg de aici. Evident, nici aici nu o să fie toți de acord cu mine.

4. Generic, Biserica nu poate fi însă pentru încadrarea penală a homosexualității, așa cum nu poate fi pentru arestarea spontană a tuturor bețivilor sau jucătorilor de cărți prinși asupra faptului. Evanghelia nu este regulamentul de ordine interioară al unui penitenciar al fericirii cu forța. Cel puțin nu așa ar trebui interpretată, oricât de indignați moral ar fi unii, ipocriți sau sinceri.

5. Tot generic, Biserica nu poate fi însă nici îngăduitoare până la încurajare – binecuvântând, iată! – față de cei împătimiți și care își exhibă patima, demonstrând chiar. Da, Biserica are o pastorală deschisă, empatică, punând urechea și suspinând alături de păcătoși, nedându-i însă de exemplu. Cu atât mai puțin nu îi promovează ca alternative la viața de familie, la cumpătare sau la controlul de sine.

6. În fine, Biserica nu poate fi obligată de nimeni să recunoască, să „ratifice” patimile, mai ales pe aceasta, ca și când alcoolicii ar cere la tribunal Asociației Abstinenților un regim special sau traficanții de carne vie un certificat de membri voluntari ai Interpolului. Păcătoșii există, în Biserică și în afara ei, dar păcatul nu are de ce și cum să fie înregistrat sub antet, ștampilat cu cerneală roșie și semnat cu cruce.

7. Una peste alta, faptul în sine că există acum în mod oficial posibilitatea acordării unei binecuvântări catolice extra-liturgice nu reprezintă poate începutul procesului de oficializare, dar în orice caz, deja acum, al adâncirii confuziei într-o epocă oricum relativistă. Or, asta va tulbura și mai multe suflete. Că sunt sau nu din Biserica Catolică.

Doxa!