Balama (predica pe scurt)

Sfântul Ioan Botezătorul, antemergător fără mașină sau motocicletă, este o figură fascinantă. Nu doar că este important în Iudaism, Creștinism și Islam în același timp, dar prin el se leagă fire de interpretare și confirmări. Este, tipologic vobind, balama între epoci, tradiții, culturi. Prin el se scurge așteptarea mesianică, oricum am putea să o înțelegem, se epuizează argumentele amânării și se deschid orizonturi spectaculoase. De unde și viața intensă pe care a avut-o. Născut în condiții suspecte, cum am spune azi, la o vârstă înaintată a părinților, din Zaharia, preot al Legii Vechi, și Elisabeta, urmași ai liniei lui Aaron, se întâlnește deja în pântecele mamei cu Domnul, în apropiere de Ierusalim. Această pre-cunoștință va fi baza re-cunoașterii de mai târziu, la Iordan. Până atunci, ascet în viața curentă, aspru și deloc sfătos, se profilează de departe în peisaj: în vreme ce majoritatea predicatorilor vremii, ambulanți asemeni vânzătorilor chinezi din Africa de azi, insinuează venirea unui eliberator de sub ocupația romană, Ioan este aparent mai simplu. El anunță nimic mai puțin decât sfârșitul lumii, nu acomodarea în ea prin instrumente politice sau militare. Nu are hărțile la el și nu este în misiune sub acoperire. Reperul lui constant și proclamat: Hristos.

Cu regim alimentar bio și vizionar așa zicând – amestec între insecte și miere! –, purtând haine deloc comode, 100% din materiale regenerabile, profund și de regulă însingurat, Ioan aruncă, în plină perioadă marcată de revolte și nemulțumiri, ancora speranței. În scurt timp, devine un real trendsetter. Ascultat și urmat în consecință. Refuză cu toate acestea constant și fără echivoc impostura. Nu, nu este el Mesia! Acestuia, spune Ioan, nu este nici măcar vrednic să îi dezlege curelele de la sandale. Nebunie pură! Audiență, freamăt, reclamă eficientă, din gură în gură, până hăt în diaspora evreiască din Alexandria, cu cotă, Ioan nu profită, nu face pe smeritul care lucrează la două capete, nu se aranjează, nu vrea să sară diafan din eparhie în eparhie. În plus, vorbele lui cad frecvent precum ghilotina peste grumaz. Fără compromisuri, fără adresă fixă, mereu în mișcare, pașii lui prin pustiu au ridicat nori de nedumerire și de indignare. Până la marea explicație: Botezul adevăratului, a Celui mai puternic, a Celui îndelung așteptat și anunțat. Maria deschide trupul, el, ușa, ca să intre în lume minunea îndelung așteptată. De aceea sunt toți trei în icoana-manifest a Creștinismului: Deisis. Cea recompusă, de fiecare dată, în proscomidiar, pe Sfântul Disc, înaintea Sfintei Liturghii. Ce emoție doar să scrii, dar mai ales să slujești!

Apoi execuția. Arestat politic, cum am putea încadra speța, Ioan ajunge în centrul atenției unei perechi feminine perverse, mamă și fiică: Irodiada și Salomea. Să mai spună cineva că femeile nu contează! Aici asistăm însă la o ticăloșie. În amestecul de avansuri sexuale, prompt respinse, petreceri și vin, curvele pun la cale omorârea lui Ioan. Așa, ca dovadă a puterii și ca răzbunare a amorului propriu jignit. Dansul cu pricina, reprodus în marea artă plastică, dar și în literatură sau muzică, arată că o gleznă, un sfert de bucă și jumătate din spate pot, cu adevărat, schimba istoria. Evangheliștii nici nu pomenesc, din scârbă, numele celei tinere, da, a celei care primește pe tipsie, sub privirile tâmpe ale tatălui adoptiv, capul celui care, ieri și azi și mâine rămâne nu doar o balama a religiilor lumii, ci puntea de aur și sânge dintre cele două Testamente. “Pomenirea dreptului este cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule! Că te-ai arătat cu adevărat şi decât prorocii mai cinstit. Că şi a boteza în ape pe Cel Propovăduit, te-ai învrednicit. Drept aceasta pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu, pe Cel Ce S-a arătat în Trup, pe Cel Ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.”

Sus să avem inimile!