În jurul Papei crește singurătatea

Compromisul compromițător legat de binecuvântarea "spontană" face mai departe valuri. Nu, nu este un fake news, cum s-au grăbit unii apologeți stângaci să spună, ci una dintre cele mai mari crize după Vatican II și scandalul cu pedofilia. De ce? Pentru că Francisc amestecă voluntar planurile. Da, există o teologie a creației, a binecuvântării "din principiu" a fiecărui om, chip al lui Dumnezeu. A fi om este deja o stare de grație. Cum altfel să numești, să descrii sau să circumscrii privilegiul de a fi "contemporan" cu Dumnezeu, martor și subiect al minunilor Lui?

Pe de altă parte, condiția umană este inconturnabil și irefutabil marcată de păcat. Desigur, nu în termeni determiniști, fataliști, ci obiectivi. Or, micșorarea distanței dintre firea cea dintâi a omului și cea de după, adică după cădere, trece prin spunerea pe nume a răului, act simetric cu spunerea de către Adam a viețuitoarelor pe numele lor, în grădina edenică. Nu există efort de dialog cu Dumnezeu, cel puțin în Creștinism, care să pună între paranteze dimensiunea ascetică, adică a recunoașterii și a luptei cu consecințele păcatului. Firește, nu încrâncenat, ci realist, teafăr, cu seninătatea celui care știe că nu rămâne singur în această bătălie cu limitele proprii sau ale umanității în general.

Lupta cu păcatul este, cât mai simplu spus, binecuvântată, de unde practica dezlegărilor, a spovedaniei. Păcatul ca atare însă nu poate fi binecuvântat, ci doar constatat. Desigur, există căi de dialog, de pastorație, de apropiere, dar nu binecuvântarea păcatului, ci exclusiv a păcătosului care este conștient de păcatul său. Până la un punct, asta spune și Francisc. Unde se rupe filmul? Acolo și atunci când starea de fapt a păcătoșilor este confirmată ca stare de spirit, binecuvântabilă, așa zicând. Ca și cum doi sau mai mulți bețivi ar fi binecuvântați. Sau întreagă trupă a unui club unde se consumă droguri.

De ce a fost însă nevoie ca Francisc să lanseze în lume, spre jubilația unora și sminteala altora, confuzia aceasta? Când de decenii, precum regăsim și în lista de "reforme" de la consultările numitului drum sinodal, grupuri de lobby cer recunoașterea căsătoriei bisericești a cuplurilor de același sex, cât de idioți poți să îi crezi pe ai tăi, din Biserică, cărora le spui că, de fapt, este vorba despre o compasiune general umană, de o binecuvântare, cum tot repetă unii oficiali, "spontană"? De unde această spontaneitate și cui servește ea?

DOXA!