Moldovenismul bisericesc

este considerat răspunsul la "unionismele" și "românismele" unora care, precum în prezent, ar dori nu atât unirea României cu Republica Moldova, faptă politică prea puțin probabilă, dar absolut realistă în termenii unei apartenențe a Moldovei la UE alături de România precum sunt, tot dau acest exemplu, Germania și Austria, cât mai ales unitatea bisericească, profundă și înaltă deopotrivă, vizibilă prin existența unei singure ierarhii ortodoxe locale.

În deceniile de după 1990, cum știm, limba română a fost contestată la Chișinău prin încurajarea limbii moldovenești, filologi de seamă întreținând în chip ticălos și inadecvat științific confuzia dintre limbă, dialect și grai, realizând dicționare moldo-române și denunțând propensiunea "imperialismului" cultural românesc, nimic zicând despre cel nemijlocit rusesc.

În consecință, când cineva, de pe oricare mal al Prutului, contesta ierarhia promoscovită, arătând că nu slujește fibrei autentice, exprimată mai ales în limbă ca liant social și vector identitar, i se răspundea că Mitropolia lui Vladimir este de fapt cea istoric îndreptățită, slujind în moldovenește, Moldova având un parcurs diferit de România și ale sale provincii.

Nu mă miră în consecință absolut deloc faptul că teza moldovenistă este reluată, iarăși accentuată, în contextul în care mai mulți preoți ortodocși de limbă română, având o identitate pe măsură, își pun problema continuării schizofreniei de până acum. Pentru că la urma urmelor întrebarea asta este: ne complacem în situația ca românitatea, iar nu rusismul, să ne dezbine? Cum pot fi armele diavolului argumente pentru existența lui Dumnezeu? Poți condamna "micul" imperialism românesc, refugiindu-te precum puiul sub aripile calde ale găinii-mamă ale imperialismul cu adevărat mare rusesc? Ce suflet și ce minte poți să ai?

Doxa!