Omul nou respinge condiția umană. Pentru omul nou al zilelor noastre, Dumnezeu nu mai este Creatorul ori Absolutul ci poate fi luat la întrecere. Pentru că omul nou al postmodernității suferă de trufia îngerului decăzut. El se vede mai sus de ceea ce este mai presus de ființa creată; doar pentru că îl recomandă CV-ul încărcat de titluri dar gol de substanță.
Omul nou contestă limitările existenței umane și caută desăvârșirea și perfecțiunea în viață materială; el abdică de la propria condiție spre a deveni propriul său demiurg hedonist. Omul nou detestă pluralismul de idei, îți atacă perfid credința și absolutizează statul și intervenția sa in viața omului.
Pe omul nou al postmodernității nu-l deranjează urâtul ori promiscuitatea ridicată la rang de virtute, ci îl deranjează cântecul cocoșilor, luminile, zăpada, ploaia, clopotele bisericilor, nechezatul cailor, înțelepciunea firii omenești neîntinate de zgura impertinenței amorale, adevărul simplu, închinatul la sfintele moaște, mersul cu colindul, copacii, omul care te strigă la poartă.
Pentru omul nou nu există semeni, există doar indivizi prin care își poate satisface interesele egoiste!