Preotul Popescu din Ștefănești, un martir pe nedrept necunoscut. Aflat în Gromki, la Cotul Donului, în ‘42, părintele a refuzat categoric să se retragă cu trupele române, pentru că încă nu-și terminase rugăciunile pe care le rostea la marginea unei gropi comune plină cu trupurile a sute de oșteni români. Rușii l-au trimis în Siberia pentru amar de ani

1942, Cotul Donului. Eroii Armatei Regale Române (bunicii și părinții noștri) luptă cu dârzenie în numeroasele ciocniri de pe fronturile bătăliei de la Stalingrad. Sunt combatanți ai celei mai sângeroase și mai mari bătălii din istoria omenirii. Mereu în inferioritate numerică, mii și mii de militari români cad pe câmpul de luptă. Plouă cu oțel și foc. Măcelul e omniprezent. Dincolo de exploziile permanente, multe încleștări se decid la baionetă. E iadul de pe lume. 

Nu s-ar fi ajuns niciodată aici dacă rușii nu ar fi dezmembrat România Mare, răpindu-ne Basarabia prin rapt și genocid. Eroii Armatei Regale poartă un război de supraviețuire, fiind pe deplin conștienți că o comunizare a României va reprezenta un dezastru de proporții pentru țară și locuitori. 

La un moment dat, în localitatea Gromki, hoardele rusești reușesc să spargă, cu pierderi uriașe, liniile de apărare ale românilor, revărsându-se ca un puhoi fără sfârșit. În spatele bisericii din Gromki, românii tocmai își îngroapă morții din ultimele zile. Acolo se cască o imensă groapă comună – 30 de metri lungime și 20 metri lățime – plină cu sute de trupuri neînsuflețite ale militarilor noștri. Spargerea frontului provoacă o retragere în grabă a trupelor române. 

Un singur român viu rămâne pe buza gropii comune, fără să-i pese câtuși de puțin de faptul că rușii se află la numai câțiva metri de el, urmând să-l ucidă sau să-l ia prizonier. E părintele Constantin Popescu, preot de front, de loc din Ștefănești, județul Argeș. Cu palmele împreunate, tânărul preot își continuă rugile pentru sufletele sutelor de militari români morți ce zac în gropanul de lângă, deși soldații noștri îl tot avertizează în timp ce se retrag: 

– Hai părinte, că se văd rușii! Ăștia te împușcă sau te iau prizonier!

Tânărul preotul refuză. Se roagă în continuare. Același avertisment i-l strigă și medicul militar Iosif Niculescu:

– Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!

Preotul Popescu îi răspunde:

– Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile.

Și a rămas acolo, ca o apariție dintr-o altă lume, rugându-se cu aceeași ardoare. Părintele avea să fie luat prizonier și va petrece mulți ani în Siberia, de unde s-a întors ca o mână de oase. Nici Siberia nu i-a putut frânge măreția. Dacă atunci, la Gromki, frontul militar necesita o retragere rapidă, pentru a diminua, pe cât posibil, pierderile umane, frontul spiritual îi impunea preotului o rămânere pe poziții, fie și cu riscul martiriului, fapt asumat până la cele din urmă consecințe. Ce om! Ce preot! La astfel de preoți face trimitere imnul României când vorbește despre ”preoți cu crucea în frunte”. Doar închipuiți-vă ce ochi or fi făcut rușii sovietici atei (de fapt, sataniști, având în vedere genocidul comis) când au dat cu ochii de un preot român ce se ruga pe marginea unei imense gropi comune, fără să-i pese câtuși de puțin de ofensiva lor. E o minune că a rămas în viață. 

Despre părintele Popescu există o serie de mărturii și din perioada prizonieratului - bunăoară, în noaptea de Înviere a anului 1943, dând dovadă, din nou, de un curaj ieșit din comun, preotul a oficiat slujba cu ajutorul unei Evanghelii pe care o ascunsese într-un șopron al lagărului, în condițiile în care, să ai așa ceva era similar cu a poseda o armă de foc. Riscurile la care s-a supus au fost enorme. Curajul său i-a făcut și pe alți preoți de regimente să iasă în față și să-L slujească fără teamă pe Hristos. Preotul Constantin Popescu a fost o pildă de credință și demnitate. 

(Preotul Constantin Popescu din Ștefănești-Argeș împreună cu familia / îi mulțumim lui Ionuț-Mihăiță Ocoleanu pentru această fotografie)

Plecat la Domnul de peste un deceniu, despre părintele Constantin Popescu din Ștefănești (Argeș) nu se cunosc foarte multe lucruri, în pofida vieții sale lungi. Păcat. Episodul de mai sus – pe nedrept necunoscut de 99,9% dintre români – i-a fost relatat profesorului basarabean Vasile Șoimaru chiar de medicul Iosif Niculescu, fost combatant pe frontul de est. Vă prezint, mai jos, mărturiile acestuia, pe care Șoimaru s-a îngrijit să le publice, la Chișinău, în 2012, în fabulosul volum ”Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”. Iată relatăriile domnului Niculescu:        

”A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acum o groapă imensă în care mai târziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului, care era mare ca o catedrală, bineînțeles că era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită.

Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece săracul până nu le-a făcut morților toate rugăciunile.Noi i-am zis:

– Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!

N-a vrut să plece și l-au luat prizonier, stând ani și ani la ruși. Dar n-a vrut să plece până nu și-a făcut datoria”.

În același volum, Iosif Niculescu rememoreză episodul pentru a doua oară: 

”Acolo unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime și 20 metri lățime. Acolo au fost îngropați morții de la diviziile 11, 13 și 14. Și preotul Popescu era din Ștefănești, Argeș. Stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile și i-am spus:

– Hai, părinte, că se văd rușii!

Și el zice:

– Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile!

Era un om conștiincios. Și l-au luat rușii prizonier. A murit acum 2-3 ani. (…) Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit, era nițel mai în vârstă ca mine”. 

Mărturiile de mai sus au fost consemnate în 2010.