EXCLUSIV. Oroarea Rusiei genocidare, Marea Foamete și cazurile de canibalism din Basarabia. Mărturii zguduitoare: ”Părinții au mâncat hălci din copilul mort, apoi au murit și au avut aceeași soartă”. / ”Vecinii au înjghebat un lădoi din scânduri pe care l-au umplut cu cadavre ciopârțite și schimonosite. Așa i-au îngropat”

Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, fragmente dintr-un interviu pe cât de inedit pe atât de îngrozitor (nu, chiar nu ne jucăm cu vorbele), a cărui protagonistă este Alexandra Racoveţ (87 ani), o țărancă blajină și luminoasă din cea mai pitorească Basarabie, care își deapănă, cu o simplitate de-a dreptul neverosimilă, zguduitoarele amintiri din anii Marii Foamete (1946-1947). 

În ‘46, ”mama Sașa” – așa îi spun cunoscuții, deși eu mă încăpățânez, din motive legitime și lesne de priceput, să o numesc ”mama Alexandra” – era doar o copilă. Întreaga sa familie urma să fie distrusă programatic, în anii imediat următori, prin foamete, cofiscarea averii, crimă, deportări și lagăre siberiene. I-a știut întotdeauna pe criminali, atunci și acum: ”Marea foamete a început în '46, iar în '47 era straşnică. Oamenii mureau pe capete, picau de foame și se prăpădeau în chinuri. Vinovatul a fost Stalin, criminalul. El a decis să ia pâinea basarabenilor, să-i lase pe copii să moară. Foametea a fost organizată de URSS. Aşa ne-am trezit că ne-au năvălit miliţienii Selsovietului (nivelul administrativ de bază, un district rural în Uniunea Sovietică – n.a.), care ne-au luat toate cele necesare vieţii – grâul, secara, păpuşoiul, cartoafele, pătlăgelele... toate, toate roadele pământului...”.

De-a dreptul abominabile sunt cazurile de canibalism descrise de Alexandra Racoveț: părinții care ajung în stadiul de a consuma hălci din carnea copilului răpus de foame au parte de aceași tratament după o moarte în chinuri. Ciopârțiți și schimonosiți, morții sunt aruncați claie peste grămadă în gropi comune. 

La fel de grotesc e episodul în care oamenii înfometați mănâncă flori de salcâm, ”cocoțați ca niște ciori în copaci”, pentru ca mai apoi să moară pe capete, în chinuri de nedescris, și să fie îngropați de-a valma, cadavrele fiind înghesuite într-un lădoi înjghebat la repezeală, totul transformându-se într-o nouă hecatombă.

Mama Alexandra își amintește de bătrânii și copiii care scurmau în colbul uliței după grăunțele căzute din sacii transportați la colhoz – nu, cuvintele ei simple și directe nu descriu vechi pânze flamande, ci scene cotidiene din iadul genocidar adus de trupele rusești care au dezmembrat România Mare: ”Când grâul era descărcat la depozitul colhozului, din saci mai picau câteva grăunţe amărâte. Bătrâni, tineri, femei şi copii umblau în genunchi după bobiţele alea nenorocite, ca nişte păsări de curte. Scormoneau în ţărână şi le mâncau crude. A fost iadul pe pământ, ce să mai grăim noi... Asta ne-au adus rușii! Să nu mai dea Dumnezeu la nimeni!”.

De notat că Marea Foamete nu este încă suficient cercetată. În funcție de surse, numărul oamenilor care au murit de foame și boli în perioada 1946-1947 în Basarabia variază de la 115.000 la 216.000, 250.000 și 300.000, acestora adăugându-se alți 350.000 care au fost afectați de malnutriție, dar care aveau să supraviețuiască. În timpul foametei au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism în diverse localități ale Basarabiei. Fiți convinși că nu au fost doar atâtea – cele mai multe cazuri documentate de caibalism s-au întâmplat în regiunea așa-zisei Găgăuzia. 

În cele ce urmează vă prezentăm o serie de fragmente din interviul amintit:

Răzvan Gheorghe: În anii foametei au fost cazuri de canibalism în Zîmbreni?

Alexandra Racoveţ: Au fost, au fost... Când răposa un om, alţii se duceau degrabă, îl tăiau şi-l mâncau. Altfel ar fi murit şi ei de foame. Foametea îi smintise, îi prefăcuse-n animale. Ăştia de care vă spun prindeau de veste că cineva nu mai fusese văzut ieşit din casă de câteva zile şi se duceau să controleze. Apoi mâncau, îşi împărţeau carnea de om. 

La deal de noi, a murit un biet copil. Alde tată-su, mamă-sa, fraţii şi surorile au luat cuţitul şi i-au tăiat bucăţi din buci, pe care le-au fiert şi le-au mâncat împreună. Când s-a dus lumea să vadă ce se întâmplase, i-au găsit cu ceaunele pline cu carne de om. Fierbeau hălcile şi le mâncau...     

Răzvan Gheorghe: Părinţii şi-au mâncat copilul mort...

Alexandra Racoveţ: Da, dar n-au scăpat nici ei cu viaţă! Au murit rapid, de boală, de foame... S-a prăpădit întreaga familie. Eu cred că n-ai cum să scapi cu viață-n tine dacă faci așa grozăvie...

Răzvan Gheorghe: Au fost mâncaţi şi ei?

Alexandra Racoveţ: Când ei au murit, alţii au tăiat bucăţi din ei şi au mâncat, da... Ţin minte că asta i-a îngrozit pe ai mei, care s-au chinuit să-i înmormânteze creştineşte. Tata şi cu un vecin au făcut sicrie de scânduri şi au cărat morţii la cimitir. Erau ca vai de dânşii... care ciopârţit, care pe jumătate mâncat... I-au băgat în aceeaşi groapă, fiindcă era iarnă grea, viscolise şi pământul era îngheţat de rupeai sapa în el. Mama s-a dus cu o bucăţică de pâine, care a ţinut locul colivei, şi cu o ulcică de vin. La înmormântare au mai participat câţiva creştini din sat. Când mureau, oamenii săraci erau aruncaţi pe o sanie şi căraţi direct la cimitir, unde erau azvârliţi la grămadă într-o groapă. (…)

(Doamna Alexandra Racoveț / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Venise primăvara lui 1947. Smulgeam toate buruienile pe care le găseam, le tocam cu toporaşul, le fierbeam în ceaun şi le amestecam cu o mână-două de uruială (boabe de cereale măcinate mare și întrebuințate ca hrană pentru animale – n.a.). Asta mâncam... buruieni amestecate cu uruială... 

Când au înflorit salcâmii, mulţi săteni s-au căţărat în copaci şi s-au apucat să mănânce florile alea dulci. Şedea lumea în salcâmi la fel ca ciorile care se îngrămădesc în copaci... Şi-apoi, ăia de-au mâncat flori de salcâm au prins să se umfle-n burtă ca nişte poloboace şi au murit pe capete... Nu prea mai avea cine să facă sicrie, aşa că oamenii care mai erau în putere au construit un lădoi din scânduri, au îngrămădit acolo morţii şi i-au azvârlit într-o groapă. 

V-am spus: în '47, foametea a fost straşnică! Ţin mine că, atunci când grâul era descărcat la depozitul colhozului, din saci mai picau câteva grăunţe amărâte. Bătrâni, tineri, femei şi copii umblau în genunchi după bobiţele alea nenorocite, ca nişte păsări de curte. Scormoneau în ţărână şi le mâncau crude. A fost iadul pe pământ, ce să mai grăim noi... Să nu mai dea Dumnezeu la nimeni!

Citiți AICI întregul interviu acordat în exclusivitate pentru Podul.ro de doamna Alexandra Racoveț