După ce am citit articolul ”Marea adunare a suferinței naționale” (Glasul Națiunii, nr. 7, 1992), am înțeles că multe mai avem a face pentru reabilitarea părinților și bunicilor noștri represați în timpul terorii bolșevice.
Bunicul meu – Grigore Spânu (75 ani) – a fost judecat de ruși, incriminându-i-se faptul că le-a permis feciorilor săi să facă serviciul militar în Armata Română. A fost încarcerat în 1945 și a murit după doi ani de chinuri neomenești. Nici nu știm unde îi este mormântul. Am auzit că deținuții de la Briceva erau puși să-și sape mormintele pentru ca apoi să fie îngropați de vii. Dacă s-ar ocupa cineva de deshumări în acele locuri, multe nume de oameni nevinovați am cunoaște.
Bunicul Grigore a avut trei feciori: Alexandru (născut în 1911), Neculai (1913) și Vladimir (1915). Bunicul avea doar cinci clase terminate, dar Alexandru și Vladimir absolviseră școala militară. Toți trei au slujit în Armata Română. Cum se putea altfel, dacă erau cetățeni români?
După ce l-au judecat pe bunic, Grișa Postolache (cunoscut drept ”Grișa Țiganu”) a devenit primar și-și bătea joc în permanență de familia noastră.
În 1949 toată familia mea a fost deportată în Siberia. Acolo ne numeau ”chiaburi” și ”dușmani ai poporului”. Până acum mă tot mir cum de am rămas în viață și am ajuns la vârsta asta.
Tatăl meu a murit la Chișinău în 1971. Până în prezent, familia noastră e considerată un dușman al comunismului, mai ales atunci când cerem ce ni s-a furat.
Moșul Alexandru a murit la Sibiu în 1989, cu doar câteva luni înaintea Revoluției din decembrie. Cât ar fi fost de fericit! Moșul Vladimir a fost făcut prizonier în 1944 de fasciști, apoi a emigrat în Canada, unde a muncit în minele de nichel. A decedat în 1990. Am ținut mult la el și aș dori să-i văd mormântul. Păstrez și acum scrisorile sale de dor de Patrie și Neam.