Ion Druță și ”neamul nostru”

Doamna Maria Șleahtițchi citîndu-l pe Ion Druță:

„– Sînt atîtea de spus, încît problema este de a spune cît mai puţin, deoarece aşa e firea omului, aşa e mintea omului: atunci cînd îi spui totul, el nu are ce ghici în jurul faptelor, şi eu în scrisul meu, în viaţa mea, am preferat să comunic atît cît să aibă omul ce ghici cu mintea lui în cele ce puteau fi duse mai departe”. 

Apoi continuă MȘ: 

„Ambiguitatea, calitate imanentă a literaturii, într-un eseu cu nuanţe politice face parte, în mod iminent, din arsenalul manipulării... neamul nostru.

Conştient sau nu – dar nu se poate ca un scriitor de amploarea lui Ion Druţă să nu fi înţeles acest lucru – eseurile druţiene au început să manipuleze împotriva adevărului istoric şi ştiinţific. Or, denaturarea adevărului ştiinţific şi istoric în favoarea menţinerii unei anumite situaţii politice (oricare ar fi ea) face parte din strategia manipulării. Menţionăm, în acest context, că una din cele mai ambigui expresii folosite de scriitor este ”neamul nostrum”. Credem că este sintagma cea mai frecventată de autor în eseurile sale publicistice. Prezintă interes modul în care a evoluat sensul implicit contextual al expresiei de-a lungul ultimilor 15 ani. În eseurile din primii ani ai „perestroicii” „neamul nostru” avea sensul de „neam moldovenesc”, cu istoria, limba şi cultura sa, deosebit de ceea ce se numea artificial „popor sovietic”. În anii efervescenţei mişcării naţionale „neamul nostru” conota „neamul românesc” (toate echivalenţele se stabilesc contextual) sau „neamul moldovenesc„ – acum expresii sinonime. După 1994-1995 „neamul nostru” semnifică, în principiu, „neamul moldovenesc”, iar de prin 2000-2001 – categoric – noi, moldovenii, ca identitate naţională separată de cea românească...

...Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesivă în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, face deservicii adevăratei naţionalităţi a basarabenilor. De obicei, aceste spaţii ale conotaţiei sînt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, susţinători ai ideii de moldovenism, care nu vor întîrzia să facă recurs anume la Ion Druţă. Scriitorul şi-a lăsat opera deschisă tocmai acestui tip de interpretări şi lecturi. Cu bună ştiinţă sau fără. Oricum, textele sale de ultimă oră îl prezintă ca pe un apărător deschis al ideii de moldovenism...

...Începutul acestei schimbări de direcţie a fost pus o dată cu renumitul discurs de inaugurare a congresului Casa noastră – Republica Moldova, în plină campanie electorală a agrarienilor, care au şi cîştigat alegerile în 1994. Discursul submina imaginea unui Druţă aflat în avangarda mişcării de afirmare a identităţii naţionale. De altfel, credem că aici se fisurează imaginea lui Druţă-mîntuitorul. Pentru intelectuali, scriitorul de la Moscova îşi pierde credibilitatea. Apelul „În lunga şi mult zbuciumata istorie a neamului nostru avem unica şansă de-a ridica o casă a Moldovei(…)”, citit detaşat de contextul social de atunci, nu spune mare lucru, dar această frază inaugura un congres care se plasa în opoziţie cu ideea de identitate naţională românească, o manifestare politică la care participa şi conducerea de atunci a statului în frunte cu M. Snegur, anturat de toţi conjuncturiştii de duzină...”.

Despre implicarea lui Druță în cadrul politicilor de „nation-building”:

„...contribuţie substanţială la un fond prin care se cumpără conştiinţele şi se spală creierii pentru fabricarea unei identităţi naţionale a unui neam, a unui popor care trebuie, în mod obligatoriu, să coincidă cu denumirea statului moldovenesc. Precum limba pe care o vorbim, literatura pe care o scriem trebuie să poarte denumirea aceluiaşi stat, iar nu a unei etnii cu o veche şi înţeleaptă istorie. Această etnie formează azi una din naţiunile moderne ale Europei şi se află pe punctul de a se reintegra acum şi din punct de vedere instituţional în lumea civilizată (textul MȘ e scris înainte de 2007, anul integrării României în UE - n.m.). Ne vine greu să credem că acesta este destinul pe care îl doreşte Ion Druţă „neamului său” înghesuit între Nistru şi Prut.”

CITEȘTE și La moartea unui om al Moscovei. Marele rău pe care Ion Druță l-a făcut românilor și României

Comentariul meu:

Subiectele astea despre o anume definiție națională sunt mai relevante în și pentru R.Moldova decît lasă să se întrevadă fie comunicarea oficială, ori interfața pe care (n-)o asigură presa. Noi avem cel puțin 30 de ani de cînd ne „sfădim” în R.Moldova pe temele astea, și foarte bine. Lumea contemporană și/sau cea exterioară nu pricepe întotdeauna nici conținutul, nici chiar oportunitatea dezbaterii. La ce se mai ceartă moldovenii ăștia cu privire la „cine sunt ei, de unde se trag și încotro să meargă”, dacă în ziua de azi lumea comandă pizza pe telefon, guvernele lumii civilizate lucrează de zor la dezvoltare durabilă și sustenabilă, asigurarea parității de gen și lupta contra încălzirii climatice. 

Nu mai bine o lăsați așa cum e, chemăm un ubăr și plecăm toți pe-acasă?

Nu, pentru că marea dezbatere care animă și privește R.Moldova e una din care se pot trage învățăminte și diverse alte cautionary tales despre cum poți încîlci mințile și răsturna soarta unui popor prin politici totalitare de manipulare identitară, și cît de greu este să recuperezi ce ai pierdut, să repui în valoare și în circuit. Cît de facilă pare soluția duplicității, dar ce preț greu se plătește pentru ea. 

Cu mare greu, chin și osîndă am reușit, noi, românii în R.Moldova să impunem în sfîrșit ca pe ceva normal și frecventabil sintagma și practica limbii române, și nu a „limbii noastre, limbii materne, limbii moldovenești” și alte meschinării de genul. 

Dar mai rămîne să corectăm o duplicitate, o fățărnicie care mai persistă în discursul politicienilor, inclusiv actuali: „poporul nostru”, „neamul nostru”. Suntem prea vechi ca să nu avem un nume, sau ca să ne prefacem că nu-l avem. Adică, cu alte cuvinte să ne iluzionăm, sau să ne mințim că o realitate politică contemporană, așa cum este ea și atît cît va dura - statul R.Moldova - rezumă și răspunde de una singură și prin ea însăși la întrebarea identității. Suntem, cum am zis, mai vechi decît atît, că place unora ori nu, și ipostaza asta curentă nu are cum să epuizeze cine suntem, recurgînd la tertipuri de genul „neamul nostru”. Nomen est omen. Cereți-le politicienilor să clarifice numele acestui neam, tratîndu-l cu demnitatea pe care o merită: toate popoarele au nume, numai „al nostru” nu. O rușine. Sau dacă socot acești politicieni că „poporul nostru” e „moldovenesc” - să-și asume paternitatea din ideologia moldovenismului sovietic. 

Dacă însă „poporul nostru” se cheamă... pam-pam, atunci să nu se mai ascundă atîta după cireș. 

Schizofrenie la scara națională, asta întrețin ăștia. Și termenul nici măcar nu-l folosesc în sens metaforic, ci cît se poate de tehnic și psihiatric.