Tigaia românească în Siberia rusească

În anul 1949, când ne-au deportat în Siberia, Grișa Postolache – zis ”Grișa Țiganu”, din satul Mihăileni, raionul Râșcani – nu ne-a lăsat să luăm cu noi decât foarte puține lucruri din cele necesare vieții. Zicea că acolo unde ne vor duce nu ne mai trebuia nimic, căci vom fi hrana lupilor.

Și totuși tata Nicolae a reușit să ia, pe lângă valiza cu hainele sale de sărbătoare, o plapumă, o pernă și… o tigaie românească pe care bunelul Grigore o cumpărase de la Iași în 1920. Nu știa tata, sărmanul, că tigaia nu ne va sluji în Siberia, căci toți cei 7 ani câți am stat acolo, ulei sau altă grăsime n-am văzut. O foloseam în loc de farfurie, dar și asta se întâmpla foarte rar. În schimb, în toate zilele ne trebuia ceainicul de aluminiu, care, dacă nu era prea încărcat și zăbovea pe plita fierbinte, ne cânta ceva trist și ne ducea cu gândul la Basarabia noastră dragă. 

Și fiindcă o altă muzică în taigaua sălbatică nu exista, noi ascultam cu plăcere acel bâzâit interesant, care ne răscolea sentimentele. Ne uitam la tigaia atârnată în cui, deasupra plitei, închipuindu-ne cum am fi prăjit în ea scrobul din ouă sau jumările pentru mămăliguță. Ne imaginam cum scoteam brânza din putina cu saramură, o frământam în bucățele și o puneam pe sub mămăliguță. Ea se slăjea și devenea mai gustoasă. Mă certam cu fratele Emil din cauza ei, de parcă nu era la fel și în farfuria lui. Murătura – ca de obicei – era alături. Fără ea, mâncarea tradițională nu mergea. 

După atâta imaginație, după atâta salivă înghițită în gol, ne apucam și mai cu poftă să înfulecăm puținii cartofi fierți în coajă. De ar fi fost măcar aceia pe săturate, dar n-am avut norocul. Ne salvau ceaiul din plante și pomușoarele uscate, fără niciun pic de zahăr. 

În 1956 ne-am întors cu toții în Basarabia iubită, în pofida dorinței lui Grișa Țiganu, pe care aveam să-l găsim orb cu totul. 

Printre alte obiecte, acasă s-a întors și tigaia românească. Tata Nicolae s-a folosit de ea până când a decedat în 1971. Să fi fost altcineva în locul meu, imediat ar fi aruncat-o. Eu nu am putut. Prea multe amintiri mă leagă de ea. Îmi părea că, aruncând tigaia, așa cum a aruncat tata ceainicul găurit, voi arunca și cei 7 ani din viața mea și a miilor de oameni care au suferit nevinovați. 

Eu nu uit ce a fost. Și pe cât pot, mă străduiesc să nu-i las nici pe alții să uite. Îmi pare că, dacă vom uita regimul diabolic al comuniștilor, totul se va repeta. Păzea!

Mă slujește și astăzi tigaia aceasta veche. În unele locuri i-a sărit smalțul și totuși, din când în când, prăjesc câte ceva în ea. În viitor, dacă nu eu, sper ca măcar copiii mei să prăjească în ea jumări și ouă, amestecând mămăliguța cu brânză de oi și fețuind cu moare de varză. 

Și am o întrebare pentru cititorii basarabeni: dumneavoastră credeți că vom mânca și noi vreodată pe săturate Acasă, în Basarabia noastră, și nu în Italia, Marea Britanie, Portugalia sau Spania?...

Eu sunt optimistă. Cred că Dumnezeu ne va ajuta. Dar pentru asta trebuie să ne trezim din somnul cel de moarte!