Preotul ca intelectual public

Plecând de la ultima postare a prietenului Papahagi despre faptul că, intrat în circuitul dezambiguizării cotidianului prin exegeze principiale, intelectualul nu mai poate pretinde că este un savant izolat în turnul de fildeș, mă gândesc că inclusiv preotul, cel care stă în fața comunității, nu poate afirma despre sine că este o flacără a iubirii introvertite, un pustinic prins din întâmplare de camera unui telefon mobil.

Ortodoxia a rânduit și non-publicitatea părinților îmbunătățiți, în mânăstiri și schituri, în ciuda fenomenului grav și smintitor al multelor transmisii de la chilii athonite sau din camerele unor ierarhi și clerici atoateștiitori și de grabă sfătuitori. La nivel comunitar, preotul este în situația de a face exegeza Evangheliei care, ca să nu fie nicio scuză!, tot în contexte publice se articulează învățătură după învățătură și parabolă după parabolă.

Atunci, în asemenea condiții, cum să predici aiurea, ca și când contextul în care actualizezi alt context, pe care se așteaptă să îl traduci, tu de fapt îl ignori. În schimb, te dai în bărci și golești rafturile de metaforele mâncate de molii, te opintești să fii empatic, să sugerezi accesul la mistere nebănuite, să mângâi și să insinuezi că, la o adică, ai un număr scurt, o ușă directă către Împărăția lui Dumnezeu?

Sigur, contextualizarea înseamnă să știi pe ce lume te afli, în ce epocă și punct pe hartă. Iată de ce, scurtând, avem nevoie de o teologie socială ortodoxă: să ajute la această punere în actualitate inteligentă, nu lozincară și caricaturizantă - lasă, știm noi cum stă treaba! -, arătând cu Biserica lui Hristos nu este suma răspunsurilor trecute ci mai ales ale celor de acum și de mâine.

DOXA!