Întoarcerea armelor la 23 august 1944

a însemnat, printre alte consecințe, legitimarea ultraminorității comuniste din România acelor vremuri. Oficină a bolșevismului moscovit, comunismul zis "românesc" s-a insinuat după acest moment major, definit în termeni lipsiți de echivoc drept lovitură de stat, ca parte a soluției, el fiind, cum o vor demonstra deceniile de după și actuala tranziție, problema, Marea Belea a istoriei noastre recente. Modul cum ne raportăm la ea nu este nici acum limpezit.

23 august nu este niciun motiv de sărbătoare. În acea zi s-a dat o lovitură unei înțelegeri (Hitler-Antonescu), oricum perdantă pentru țară, pentru a intra într-o altă înțelegere, de data aceasta însă fără noi. Cei care exultă, care exagerează, care se mândresc cu această dată - nu întâmplător transformată de comuniști în zi națională -, să nu uite că ea prefațează dezastrul comunizării țării. În fapt, la 23 august au fost legitimați comuniștii, acea minoritate politică pe care aliații occidentali au dorit-o cu orice preț parte a planului Regelui. Una peste alta, 23 august este un exemplu de intersecție destinală la care trebuie, firește, să ne gândim, dar în niciun caz în termeni festiviști. Este ziua care, cum se spune, a scurtat un război și în care a început următorul. Înainte și după au murit oameni nevinovați, plătind pentru lașitatea unor lideri democrați și ticăloșia altora totalitari.

Doxa!