Așa cum securismul otrăvește democrația,

hoția economia, prostia dezvoltarea, politicianismul profesionalismul, plagiatul știința, interesele justiția sau banii medicina, în Biserica noastră otrava vine din amnezie și înlocuirea cu ce ne trece prin cap și prin mâini.

Concret și pe scurt, în absența unei așezări temeinice pe hartă și în timp a clerului, fără o cunoaștere simbolică și un simț estetic educat, fără deschidere mistagogică și zel catehetic, fără o confruntare curentă cu sursele biblice și patristice și fără pic de curiozitate legată de agenda temelor relevante în lumea filosofiei sau a culturii în general, caricatura și formalismul se insinuează prin noi și se dă mai departe laicilor: împreună apoi, mânați de cele mai curate și mai necerebrate idealuri, uităm, nu mai apreciem, renovăm până la mutilare, termopanizăm, construim fără viziune, faianțăm, traforăm lemnul și înzestrăm pereții cu o frescă tocmai bună să ascundă groaza de gol, punem tricolorul la sfeșnice și semn de carte la Evanghelie, ardem tămâia cea mai proastă și ne înveșmântăm în plastice, slujim rutinat și vorbim de toate și pentru toți. În acest mod universul ortodox se chircește, ajungând amintirea-etalon a unei minorități din ce în ce mai stânjenite de gustul lipsei de gust, a oamenilor recenți care cred în baliverne, dar care nu Îl caută pe Hristos, închinându-se Sfinților fără a le ști viața, neluând niciun exemplu, bifând slujbele tradiționale de la naștere la moarte, făcând pachete, aducând tone de ulei și de faină, împărțind dulciuri-bombă și dând un bănuț pe post de obol.

Desigur, la un loc, toate aceste detalii și aspecte ar putea să ne șocheze. Pe acest efect de contrast mizam atunci când, aproape copilărește, aș fi dorit înființarea în cadrul proiectului de rectitoire a Mănăstirii Nicula de către Mitropolitul Bartolomeu a unui muzeu al kitsch-ului religios. Prima piesă o avem deja, recent adusă de la Ierusalim: un pix cu jumătatea de sus vidată în care glisa de la stânga la dreapta și retur un potir mobil pe fundalul static al Cinei de Taină, fiecare Apostol primindu-și așa zicând "porția". Sigur, grosul exponatelor trebuiau să fie multele icoane și alte devoționale culese din eparhie, la loc de cinste fiind și o "icoană" pe model bidimensional, precum cărțile poștale chinezești, în funcție de înclinația privirii apărând când Crucificarea, când Învierea. Parcă jenați totuși de cantitatea de non-sensuri și aiureli, am renunțat la idee.

Un proces similar s-a consumat în domeniul tipăriturilor, unele edituri private făcând profituri uriașe cu marfă multă și proastă, dar cerută de o piața subnutrită și la acest capitol în comunism. Similar, în cazul iconografiei, a cântului, a modelelor de veșminte. Una peste alta, ca totul să fie rotunjit, odată cu instrumentele digitale de comunicare a apărut o realitate secundă dominată de guru, de sfătuitori și dezlegători la concurență cu cititoarele în stele și cafea. Trei decenii s-au dus așa, fără niciun efort notabil, vizibil, de a îndrepta, de a arăta că se poate și altfel, mai pe măsura frumuseții genuine a Ortodoxiei. Cât privește zisa diasporă, statutul provizoratului a permis și justificat transferul tocmai a acestei credințe senzoriale cu care apoi te miri că nu prea convingi sau convertești pe secularizații de occidentali.

Să nu lungesc, că se apropie slujba Prohodului Maicii Domnului, avem un șantier enorm în fața noastră, pas cu pas și clipă de clipă. Buna organizare de șantier revine învățământului teologic și administrației eparhiilor, mediului monahal și laicatului educat. Recunosc că, iubitor de artă - nu întâmplător nașul nostru este un copleșitor artist! -, pun accentul pe suprafață, dar nu pentru că aș fi superficial, ci pentru că sunt consecvent hristologic: Întruparea nefiind o întâmplare, ci un dar, consecințele ei materiale nu pot fi decât o înmulțire a acestuia, scoțând din pietre, culori, glasuri și gesturi, cuvinte și tăceri tot atâtea mărturii ale frumuseții care, cum știm, va mântui lumea începând de aici și de acum.

Doxa!