O vedere sănătoasă (predica pe scurt)

În adolescența mea am auzit frecvent expresia aceasta pe care o tratam cum și merita în contextul conformismului ideologic, al propagandei comuniste, al lipsei de alte vederi. De fapt, ceea ce mă irita cel mai mult era tocmai opusul: unii păreau orbi, încuviințând „de ochii lumii”, sic!, o realitate gri ca și cum ar fi avut ochelari speciali prin care contemplau culori, forme și contururi diafane ca de revistă apocaliptic-sectară sau cel puțin ca în publicația oficială de propagandă, bine făcută la condițiile tehnice de atunci, „Uniunea Sovietică”. Mie nu mi se părea nici vedere și cu atât mai puțin sănătoasă, ci o lașitate senzorial-cognitivă, o metaforă căzută dramatic în oximoron, făcând la propriu din rahat bici și din mizeria cotidiană raiul proletariatului. Era cumva firesc ca, lucid și sensibil deopotrivă – ce combinație! – cum eram/sunt, să mă refugiez în literatură, în adevărata vedere sănătoasă, zdravănă, în care pactul cu imaginația nu costă orbirea voluntară în fața ordurii și a fadului. Fără să generalizez, cred că mulți ca mine în epocă, tineri și nu doar, se salvau la propriu în felul acesta și în așa ceva a constat, la urma urmelor, mult citata rezistență prin cultură. Vedeam nebunia fără să înnebunim, auzeam dezmățul fără să surzim.

Căderea simbolică a comunismului, pe care am trăit-o nemijlocit la 17 ani pe străzile Galațiului natal, s-a tradus pentru mine prin două lucruri instantanee. Întâi: eliberarea cuvintelor prin treceri doar la suprafață de la tovarăș la domn și de la banc la acuză, lui Ceașcă putând să îi spună oricine numele întreg și porcăriei porcărie fără repercusiuni. Apoi: eliberarea culorilor, apariția peste noapte a noii media, a unor produse, haine, în curând mașini la mâna a doua, reclame. Zumzetul și caleidoscopul se vor amplifica în lunile, anii și deceniile care vor urma. Cu toate acestea, după ce în primăvara lui 1990 am fost și eu pe acolo, începând de la dizolvarea brutală a protestului anti(neo)comunist din Piața Universității din București, nu mă părăsește impresia că ieșirea din muțenie, șușoteală, fereală, aluzii intertextuale și șopârle, lozinci și garduri pictate cu îndemnuri tovărășești ne-a atras o hipertrofiere a limbii și a vederii, nemaiauzind și nemaivăzând acum aproape nimic. Procesul s-a amplificat prin tehnologie, unii funcționând senzorial aparent normal doar în bulă, pe consola de joc sau cu căști la urechi, mâine cu ochelarii Apple et comp. Am putea, cu o ultimă fărâmă de speranță, numi asta tranziție, având costuri și riscuri pe măsură, cu toate că îmi pare a fi mai curând o mutație în toată regula, fix ca în lumea microscopică a virușilor.

Deci nu tehnica este aici problema fundamentală – eu o folosesc cu mare folos, la cel mai bun nivel posibil al produsului high-end, adică ortodox! –, ci zvârcolirile noastre sufletești, încâlceala neuronală care se ițesc din altă lume, din mezozoicul unei evoluții neterminate, a unor umbre neluminate și a unor pulsiuni suspendate sau canalizate tâmpit. Nu am altă explicație pentru faptul că prin indignare, cuvinte grele și grave în fața unor realități asemenea, indecente, de maximă pornografie morală și legală, nu mai putem schimba nimic, cum nici toate pozele de pe FB din concedii nu reușesc să transforme substanțial ceva acasă, la întoarcere. De aceea unii nici nu se mai întorc. De această neputință de a face din informația despre rău impulsul realizării binelui profită, asemeni falșilor medici care prescriu „medicamente” placebo, tot spectrul politic, mai ales în campanie. Cred că uniformele celor de la SRI ar trebui să fie, de fapt, albe, cu nelipsitul aparat de ascultat căruia civil i se spune stetoscop. Ea singură, luciditatea nu ne ajută, ci doar adâncește depresia, motiv să ne întrebăm ce altceva ar putea strica vraja de coșmar. Cumva abrupt formulat, cred că doar o vedere sănătoasă cu adevărat, transfigurată, ne poate mijloci forța de a împiedica degradarea dorinței în opusul ei, vindecându-ne visele prin împlinirea lor. Exact ca ucenicii pe Tabor care, văzând cum se suprapun realitățile, cum trupul devine lumină și lumina trup, vor să rămână acolo, să nu mai plece, cerând azil politico-mistic. În schimb, nu, Mântuitorul îi ia înapoi în lume, adică în locul adevăratei și completei transfigurări, unul după altul, până la sfârșitul de data aceasta la propriu luminos al unei Creații copleșite de întuneric. Ceea ce înseamnă că, în ciuda a toate și a toți, fără să ne amăgim, să nu capitulăm și

Sus să avem inimile!

(Această postare nu reprezintă întreruperea pauzei începute acum câteva zile, fiind doar o pagină din volumul meu de predici aflat la rândul lui în pregătire)