Ne trebuie un Comitet Național al Bunului Simț

Breaking news-ul zilei în R.Moldova se învîrte în jurul unui mini-scandal desfășurat în secția unui spital din Chișinău, unde un doctor a fost filmat cu telefonul în timp ce dojenea, mai degrabă persiflant decît agresiv, o pacientă vorbitoare de rusă că n-a catadicsit să-i răspundă românește la al său „bună ziua”, pacienta insistînd în limba rusă că nu înțelege româna, cerînd ca doctorul să-i vorbească rusește, doctorul continuînd revoltat că nu se poate să trăiți în țara asta și să nu fiți în stare să răspundeți, măcar din politețe, la un „bună ziua” cu „bună ziua” șamd. 

La acestă etapă, de regulă intervin deștepții și formulează problema în termeni de drepturile omului și ale pacientului, sau mai ales ale minoritarului, pentru care s-a făcut o adevărată religie în ultimele decenii. Mai ales că R.Moldova, în lipsă de alt răspuns mai coerent și mai eficient în mobilizarea unei idei despre identitatea națională (sau așa cred ori au crezut inepții care ne tot conduc), a fost transformată, nu fără suportul unei ideologii și a unei infrastructuri de import, într-un caz-școală, caz-laborator de mare societate multiculturală, multietnică, tolerantă (unilateral). Așa de multiculturală, de multietnică și de tolerantă, - ce mai! - un rai al conviețuirii pașnice, încît destui cetățeni se opăresc în continuare scriind „doklad-uri” și jalobe pe la Consilii ale Antidiscriminării (după cum veți constata mai jos), declarîndu-se „discriminați”, „ofensați” că li se vorbește românește. Vă dați seama și dv ce chin și ce tortură. 

În realitate, situația de față dezvăluie ineficiența, ori falimentul genului acesta de ideologii și al instituțiilor menite să le implementeze. La modul practic, și poate doar recent, traducînd legal ceea ce deja era o realitate, nu există, ca să luăm un exemplu, o lege în Marea Britanie care să-l oblige pe pakistanez să știe engleza. O știe pentru că n-are încotro, pentru că acea societate britanică este (sau a fost la un moment dat) suficient de sigură pe ea și asumată încît să-și impună cultura, limba, obiceiurile, nu (neapărat) ca să „discrimineze”, ci ca să optimizeze anumite raporturi sociale, politice, economice, legate de schimbul între oameni șamd. Cu excepția cazului în care statul ori o cultură ori un regim anume acționează premeditat și cu bună știință în scopul sufocării limbii, ori culturii sau obiceiurilor terților. Atunci discriminarea poate fi reală, și rezistența e legitimă, așa cum a fost cazul românilor moldoveni în URSS. Dar aici nu e cazul, nimeni nu intenționează să împiedice minoritatea rusofonă din R.Moldova să-și exerseze libertatea de a vorbi rusește. 

Însă COMUN-icarea ÎNTRE oameni într-o societate se dovedește, prin însăși natura ei, o experiență, ori un exercițiu care are nevoie de un spațiu ori cel puțin de un instrument COMUN de angajament și raportare unii la alții. Comunicarea prin definiție nu e un monolog, ea e reciprocă, sinalagmatică, simultană, cotidiană, așadar depinde de găsirea unei LIMBI COMUNE. Nu vorbim de un grup internațional temporar format din 5 oameni de știință din tot atîtea țări diferite, care ascultă traducerea în cască, – în societate acest lucru este greu, dacă nu imposibil de realizat. Deși, pînă și în acest spațiu al academiei, științei, cercetării s-a impus – volens, nolens – o limbă comună, engleza, mai demult era franceza, fără ca cineva să se pretindă discriminat...

Am mai formulat argumentul acesta și altădată, și-l reiau și acum: vorbirea limbii majorității într-o societate este arareori o chestiune legală, de „discriminare”, ori o chestiune politică la urma urmei, care să necesite irosirea de resurse în inutile „autorități” de luptă cu „discriminarea”, „impunerea toleranței” (de multe doar într-un singur sens), și investirea în fel de fel de „experți” și tăietori de frunze la cîini, recompensați generos din bani publici, locali ori „europeni”. Aceștia ne aglomerează legislația cu „prevederi” care mai de care mai stufoase în domeniul „protecției” a nu știu ce și nu știu cui, care se cere apoi „implementată” de „comisii” și „comitete” formate din membri remunerați din banii noștri. Adesea, atunci cînd evaluăm oportunitatea și eficiența acestor inițiative și entități, ne scapă, aburiți de trăncăneala nelipsitelor „bune intenții” ale interesaților, logica lor economică, brutală: dar societății, ori fiecăruia dintre noi în parte cum îi îmbunătățesc viața aceste instituții, cu ce ne rezolvă la modul real problemele vizate, în afară de a tăia bilețele de salariu?.. 

De regulă, a vorbi limba majorității, ori limba consacrată este o chestiune de bun simț (common sense), între doi sau mai mulți oameni, tot de bun simț. Vorbirea unei limbi e o chestiune de încredere a populației majoritare în forța și valoarea de utilizare a propriei sale limbi, culturi șamd. Putem face o sută de legi, putem scrie cu litere de aur limba română ca limbă de stat (și de șăzut!) în Constituție, dacă moldoveanul nu-și va cultiva încrederea în propria lui limbă și în capacitatea lui de a forja și compune o societate în jurul acestei limbi ori a culturii, identității descrise de ea, nu vom rezolva nimic. 

Pentru că ironia, dacă nu tristețea, absurdul ori inepția acestei legislații cu privire la „protecție” și „non-discriminare” sunt revelate de următoarea observație, remarcabilă în splendoarea sa paradoxală; este ceva spectaculos, ce merită probabil o reflecție ori un studiu aparte: 

80% din plîngerile adresate Consiliului Antidiscriminării în R.Moldova provin anume de la cetățeni rusofoni care se declară discriminați că li se răspunde în limba română. Dar, atenție! -conform sursei, nu s-a găsit NICIO sesizare depusă de un vorbitor de română care să se plângă că i s-a răspuns în rusă.

Ceva extraordinar.

Nu sunt fanul jurnalistei Mariana Rață, dar această notă a sa merită atenția. Tot ce am încercat să desfășor mai sus cu privire la așa-numitele „politici antidiscriminare” se regăsește, sintetizat, într-un text al Marianei Rață:

„Dar am câteva întrebări:

1. Este obligat un cetățean al Republicii Moldova - medic, farmacist, polițist etc. să cunoască vreo limbă străină? Este indicat în contractul lui de muncă ce limbi ar trebui să cunoască?

2. Ce se intamplă în situația în care un pacient rusolingv care nu cunoaște limba română vine la un medic care nu cunoaște rusa? Sunt prevăzute în statele de personal translatori?

Timpurile în Republica Moldova s-au schimbat. Astăzi mulți tineri pur și simplu nu cunosc rusa, pentru ei e o limba străină la fel ca și chineza și când sunt puși în fața alegerii ce limbă să învețe - rusa sau germana, aleg ultima. Este dreptul acestor tineri. Acești tineri nu vor vorbi „po celoveceski” nu pentru că nu vor, ci pentru că sincer nu cunosc. De aceea mă întreb ce facem mai departe? Angajăm în toate instituțiile publice și private traducători din ruso-română sau ne pomenim cu plângeri cu miile la Consiliul Antidiscriminare din parte vorbitorilor de rusă care afirmă că sunt discriminați pentru că nu li s-a răspuns în limba lor. Apropo, ei câștigă aceste procese, iar amenzile aplicate sunt foarte mari.

Și încă un apropo, vreo 2 ani în urmă am analizat câteva sute de plângeri depuse la Consiliul Antidiscriminare, 80 la sută erau plângeri de tipul celor menționate mai sus, dar nu am găsit nicio sesizare depusă de un vorbitor de română care să se plângă că i s-a răspuns în rusă. Asta e doar o observație. 

În rest, să fim atenți la montaje și filmulețe virale pe rețele - cine, de ce și cum le promovează".