Răul (predica pe scurt)

Dacă prima Duminică după Rusalii, adică după instituirea harică a faptului eclesial, a fost dedicată tuturor sfinților, amintind că sfințenia este, de fapt, scopul și misiunea Bisericii lui Hristos, angajamentul nostru baptismal, a doua Duminică a fost dedicată sfinților români, dar nu ca omagiu naționalist, ci ca ilustrare a realismului evanghelic, chemarea la sfințenie, precum Întruparea Fiului Omului, având nevoie de un cadru concret, de o identitate. A treia Duminică după Rusalii a avut în centrul său, consecventă cu amintitul realism, tema grijilor vieții, Biserica nereducându-se, cum cred unii sau practică alții, la o simplă instituție de încurajare, un rezervor psihologic și refugiu post-traumatic, ci mai ales loc al grijilor, întemeiate sau nu, întrebărilor, capriciilor, căderilor și ridicărilor, majoritatea plecând de la dorința de a avea plasată înaintea celei de a fi: Haben oder Sein a lui Fromm. Duminica trecută, a vindecării slugii sutașului, a fost rânduită calendaristic să coincidă cu ziua de prăznuire a Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, marea întrebare fiind legată de doi oameni mânuitori de arme, dând ordine și conducând lupte, cât și cum este violența îngăduită. Putem vorbi creștinește de crime necesare? Am meditat cu voce tare pe marginea acestei grave probleme, mai ales în contextul războiului din vecini, în predica ținută într-o biserică dragă sufletului meu. 

Acum, în a cincea Duminică după Rusalii, Evanghelia ne pune iarăși în fața unei situații de criză, tipică omenirii în orice loc și clipă. Să ne ținem tari! Matei începe: „În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.” Cu alte cuvinte, răul are tendința de a se izola cu prada lui, omul demonizat, metaforic vorbind și nu prea, fiind furat, scos dintre cei ai lui, din casa lui, din societate. Necuratul confiscă, sechestrează, lucrând după logica răpitorului, a celui pervers care își ține obiectul plăcerilor sale departe de ochii lumii. Reacția este curentă: cei din epocă și de acum fac un ocol, securizând prin teama lor, transformată cu timpul în indiferență, lagărul, țarcul, perimetrul unde dracul își face de cap. Inspectori de la Primărie? Nici prin minte nu le trece. Plus că le convine, locul fiind ideal pentru făcut bani, pentru creșterea porcilor și alte imobiliare. Nu este o noutate, dar reconfirmarea ei îmi pare necesară mereu și mereu: răul nu are atâta putere în sine pe câtă îi transferăm noi prin lașitate sau mai ales prin negarea existenței lui. Ce înseamna asta? 

Concret, asta înseamnă că frica de rău face răul și mai mare, că dorința de a îți fi bine doar ție nu poate fi plătită la infinit prin mizeria altora, că partidul nu este o bandă de hoți și nici parlamentul un ospiciu, cum nici sinodalitatea nu poate fi confundată cu complicitatea și nici adevăra smerenie cu trufia sau înnoirea minții cu șantajul: dosare, înregistrări, poze, hramuri și șoferi. Nu, nu este o imagine idealistă, în răspăr cu realismul evanghelic pe care nu obosesc să îl scot în evidență. Nu, nu trebuie să arzi mașini de poliție și nici să ruinezi munca cinstită a altora pentru a diminua răul din tine, din viața ta. Este suficient să îi spui pe nume, recunoscând gradul propriu de întovărășire. Și plătind pentru asta. Cu dracul nu treci nicio punte, ci doar el îți sugerează că poate fi de folos, ca odinioară Evei. Iată de ce, înaintea oricărui gest, simpla prezență, nominală, a Mântuitorului îi sperie pe demoni: „Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme (aici e baza biblică a flagrantului!) ca să ne chinuiești?” Pe scurt, dincolo de detaliile arhicunoscute ale relatării, putem spune cu voce înaltă împreună cu El, conștienți și voluntar, încredințați că Biserica Lui este a Adevărului, nu a minciunii, a Vieții, nu a morții:

„Duceți-vă!”