Veniți de luați lumină!

Mai rar loc în valea Nistrului să te răpească imediat cum îi atingi tărâmul fabulos, să te poarte în alte universuri, să te predispună la reverie, mărturisire și contemplare -- ca cel din împrejurimile încărcate de povești, taine și legende de lângă Țipova. 

În locurile ascunse din defileu și în chiliile etajate din versantul, în care e săpată mănăstirea, se află vetrele arhaice de rugăciuni ale strămoșilor, necunoscute copoilor și ciripitorilor. Doar câțiva inițiați cunosc cele „12 altare” ale dacilor, care stau tăinuite în locurile inaccesibile.

(Sursa foto: Alecu Reniță)

...Ajung pe terasa suspendată între cer și apa Nistrului, între veșnicie și curgerea anilor, între nemurirea sufletului unui neam și scânteia prometeică a jertfei pentru binele comun. Stâncile din jur poartă chipul neclintit al înaintașilor luptători, care aveau curajul să-și apere libertatea, ființa și moșia, iar spațiul imens arată a sanctuar atemporal, unde poți călători nestingherit de la o epocă la alta, văzându-i pe marii făuritori de Țară și istorie națională. 

Totuși, de ce nu-mi găsesc liniștea în colțul de paradis, care îmi încântă privirea? Ce frământări lăuntrice ar avea moldoveanul sovietic, ce nemulțumiri sufletești ar putea să-l determine să nu dea crezare celor mai nobile cauze promovate de Moscova în numele comunismului mondial și fericirii universale, ce gânduri subversive l-ar forța să renunțe la cariera personală, la statutul social, la bunăstarea iluzorie și s-o apuce pe drumul pierzaniei de sine? În numele a ce? Să mărturisești conaționalilor adevărul că ei dispar sub tăvălugul asimilării și rusificării? Să revendici drepturi egale pentru moldoveni sau, culmea, să ceri separarea de Rusia? Mulțimile comunizate, orbite și fanatizate te vor linșa înainte să fii dus la casa de nebuni... Cui, totuși, să-i spun ce am pe suflet, cui să-i pot vorbi liber? Schiturilor părăsite?! Celor 12 altare?! Nistrului?!  

„Povestea mea e povestea tuturor copiilor născuți după război, foamete, deportări. Fac parte din cei peste 4,3 milioane de moldoveni sovietici, cărora li s-a luat totul ce le aparținea pe drept, dându-li-se în loc ura și disprețul față de propriul neam și o patrie vitregă, vicleană, nemiloasă. Nu ascund: ca elev curios, însetat de cunoștințe, devoram cărțile, multe în limba rusă, fără să-mi dau seama că ele mă înstrăinau de casa părintească, de firea mea și mă modelau treptat după calapodul imperial. Încă nu conștientizam -- cu cât erai mai bun la învățătură, cu atât mai repede te înghițeau miturile ideologice și fala cultivată de a fi cetățean sovietic. Propaganda ținea loc de mâncare și substituia realitatea mizerabilă. 

Școală generală m-a mințit „senin”, ca pe un copil bun, inocent și credul. Însă, Universitatea a mers mult mai departe: la minciunile zilnice despre fericirea de a ne fi născut în URSS, se adăugau cursurile de istorie, limbă și literatură rusă și moldovenească, jurnalism, ateism științific, politologie, filosofie, materialism dialectic, comunism științific, ideologie care, dincolo de devierile și deformările metodologice, ne implantau în viziunea încă  nematurizată, în gândire și subconștient, mesaje de dispreț, dușmănie și ură față de România, față de tot ce este românesc, cultivându-ne nouă, studenților moldoveni, complexul de superioritate totală față de români și... complexul de inferioritate față de generozitatea nemărginită a rușilor și sacrificiile imense ale Rusiei de a salva Moldova de sub jugurile străine, de-a lungul istoriei. Ideologii, în togă profesorală, aveau abilități și instruiri speciale să ne convingă că a te naște „națmen” (termen utilizat în URSS ca poreclă pentru minoritățile naționale – nota autorului), nu însemna un blestem pe viață ci, mai curând, o oportunitate de a evolua, de a te ridica până la următorul rang, mult mai superior --  „omul nou”, cel fără trecut, naționalitate și Dumnezeu; omul progresului universal, homo sovieticus. 

În anul doi, începusem să deslușesc trompetele false din cor, ca, în scurt timp, să descopăr că aproape tot corul cânta fals. La cursul de istorie, profesorul, la orice întrebare mai delicată de felul: „De ce să-l numim Ștefan al III-lea și nu cel Mare, cum i se spune în popor? ne reproșa nedumerit – „Voi vreți să terminați studiile?”

  Dintr-o oază închipuită de lumină, Universitatea se transforma într-o umbră căzută peste cărțile mele. Însă, nebunia cea mare abia pornea să se rostogolească, fiind legată de originea, limba, istoria și cultura moldovenilor care, după „eliberarea de sub jugul ocupanților români”, au evoluat rapid într-o națiune aparte, progresistă, total diferită de tot ce ar fi amintit de etnogeneza poporului român și de România.   

Când mi-am dat seama că tot ce învățăm, cu excepția a trei-patru cursuri, mă otrăvește, mă desfigurează, mă transformă în opusul meu, m-am retras în adâncul bibliotecilor din oraș. Căutam colacul de salvare în cărți, în cultura rusă din secolul XIX, în Belinski, Cernâșevski, Herțen, Dostoievski, Tolstoi. Gânditori și scriitori interesanți, atractivi, pe alocuri fascinați, dar foarte departe de neliniștile mele, axate tot mai mult de o înțelegere națională, perspectiva moldovenilor și a Moldovei în URSS. Treptat, ochii mi se deschide și nu-mi venea a crede ce descopeream. Vedeam nu o națiune egală între egale, liberă și înfloritoare în hora popoarelor fericite, cum auzeam în fiecare oră, ci o populație grav traumatizată de spaime, care se chinuia să se adapteze prin căsătoria mixte, prin renunțarea la identitate, la limba maternă,

În cărțile autorilor sovietici și ruși, nu găseam argumentele, care să-mi confirme justețea gândurilor și să-mi dea încredere să perseverez. Ca jurat, unii colegi de școală, care învățau doar în limba rusă la alte instituții (agricol, pedagogic, politehnică), când ne întâlneam în oraș, exprimau regretul și, tot mai des, chiar rușine că sunt moldoveni. Ei deja îmbrățișaseră ideea omului nou, doreau să-și întemeieze familii cu rusoaice și așteptau, cu ajutorul lor, să prindă locuri prestigioase de muncă la Moscova, Leningrad, Kiev sau Odesa. Îndemnurile mele să devină cei mai buni specialiști și să ajutăm băștina și Moldova, îi lăsau reci.

Ei, Nistru, știi tu ce vrei să-i lipsești pe cei tineri de adevăr și de repere și stele călăuzitoare? Înseamnă să le tai aripile, să le răpești rostul și bucuria vieții, iar în loc să le dai neîncrederea în sine, urâciunea existenței și pustiul. Simțeam că mă părăsesc puterile să văd în continuare realități altfel decât cele afișate în geamurile incubatorului, în care crește și se maturiza generația mea.

Refugiul provizoriu în literatura și cultura rusă nu ma ajutat să găsesc răspunsurile căutate la problemele moldovenilor: dimpotrivă, îmi eroda voința și mă învăluia lent în boarea resemnării, aculturației, misticismului, fatalismului și anarhismului slav. Abia dacă mai răsuflam prin oceanul de mituri propagandistice și mistificări ale istoriilor „națmenilor”, în speță a RSS Moldovenească. Probabil, se apropia ora capitulării și urma să accept ritualul preschimbării mele din moldoveanul neevoluat în omul nou, în homo sovieticus. 

La începutul lunii noiembrie 1972, înainte de a pleca acasă, în tradiționala mini-vacanță studențească, profesorul-diriginte, care îmi mai împrumutase câteva cărți rare, îmi dădu o trăistuță învălătucită, cu rugămintea să nu afle absolut nimeni, nici părinții, de „cadoul” ce trebuia să-l citesc și să-l înapoiez la reîntoarcerea în Chișinău.    

În ajun de sfântul Dumitru, onomastica lui tata, de dimineață m-am retras în camera nelocuită și am desfăcut traista. Am scos din ea o carte groasă, legată manual în scoarțe de carton moale. La înfățișare părea mai mult o biblie, de care văzusem în muzee. Nu știam care e fața și am întors cartea pe cealaltă parte, unde scria de mână, caligrafic, cu litere mari, românești: VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! Autorul lipsea de pe copertă și de pe foaia de titlu, unde se afla imprimat un singur cuvânt cu majuscule – BASARABIA, iar mai jos, același scris caligrafic de mână înșira strofa: „Basarabia, /cuvânt cu patru a/ ca o biserică cu patru turle albe pe zările istoriei, /căreia nu ştiu cine i-a furat clopotul”.  

Aveam în față un volum „samizdat” în fotocopii, format mare. Pe prima filă, sus, scria Doină, apoi începea opera și versurile, care mi-au marcat pentru totdeauna destinul: „De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu poate străbate / De atâta străinătate.// Din Hotin şi pân' la mare / Vin muscalii de-a călare, / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin.”   Poezia-manifest reprezenta oglinda fidelă, exactă și necruțătoare a realităților, pe care le suportam umilitor în RSS Moldovenească! Iar studiul BASARABIA îmi  deschidea ochii de la o filă la alta, îmi aducea argumentele pe care le căutasem fără să le găsesc în teancurile de cărți străine, îmi împlea golurile artificiale și mă transfera de cealaltă parte a incubatorului, unde nu se afla nimeni, în afară de sârma ghimpată trasă prin trupul Țării și chipul unificator al lui Eminescu de ambele părți ale frontierei nedrepte și înjositoare. Încă nu terminasem să citesc ultimele articole din Opera politică, cea ascunsă cu strășnicie de autoritățile sovietice, când tot ce construise Rusia imperială în mine, la școală și Universitate, se prăbuși lamentabil și ireversibil. Nu-mi venea să cred că într-o singură zi poți recăpăta gândirea, vederea normală și poți ajunge atât de bogat și puternic. 

Viața mea, ca și a întregii Basarabii postbelice, se împarte în două -- până și după întâlnirea cu Eminescu.  

Ideologii de la Kremlin, ca și marionetele lor instalate la Chișinău, știau foarte bine că în Basarabia ocupată Eminescu însemna România. Chiar și fără opera politică, doar cu câteva zeci de poezii lirice, El punea în pericol de moarte invenția stalinistă că moldovenii sunt o națiune distinctă, diferită de cea română, care au cultura, istoria și limba lor moldovenească. Nu în zadar, până în 1955, sovieticii îi scosese numele și poeziile din spațiul public, din manuale, cărți, presă și învățământ.

Abia în timpul dezghețului hrușciovist, Eminescu trece Prutul cu opera ciopârțită de cenzură străină și, prin cele câteva poezii îndrăgite imediat de basarabeni și transformate în romanțe și cântece populare („Vezi rândunelele se duc”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Ce te legeni, codrule”, „Sara pe deal”, „O, mamă...” ș.a.) le dăruiește fraților săi din exil, frumusețea, curățenia și dulceața limbii române. 

Cenzura sovietică avea puterea și instituțiile de represalii să interzică publicistica și opera politică a lui Eminescu, însă nu și limba română, pe care Poetul o aducea în versurile lirice, de dragoste sau de elogiere a naturii. Poeziile simple cucereau  masele largi, sensibile la muzicalitatea limbii române, iar creația poetică editată sumar în 1956, forma la generația nouă de intelectuali basarabeni pojghița de conștiință națională și înțelegerea că Eminescu aparține unui singur popor -- celui român. Pe acest front – supraviețuirea limbii române și formarea conștiinței naționale -- s-au dat cele mai cumplite, îndelungate și neiertătoare bătălii.

Iar între tranșeele săpate de autoritățile sovietice, în nucleul confruntărilor, în epicentrul câmpului de luptă se află Eminescu, fiindcă poporul simplu îl identifică cu limba română, iar intelectualitatea cu România. Când luptătorul anonim riscă libertatea și viața, scriind cu sângele său – VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ – el știa prea bine puterea fenomenală a operei eminesciene în teritoriile ocupate și conștientiza deplin că supraviețuirea poporului său în străinătate de matcă depinde, dacă rezistă limba română. de conștiință românească. El mai știa că „reeducarea” de tip sovietic în lagărele lor înfiorătoare însemna să fii schilodit fizic, să fii redus la tăcere sau să te pocăiești public pentru crima de a cunoaște adevărul despre Basarabia și a iubi România. Însă el face datoria sfântă, găsește cartea interzisă,

Nu știu ce va fi mâine sau poimâine în imperiul terorii, care pretinde că se umanizează, dar orice ar fi, sunt convins că Eminescu ne va aduna pe toți nedreptățiții pe linia întâi, că pe El îl vom alege în fruntea Basarabiei deșteptate pentru a ne călăuzi în Mișcarea de Eliberare Națională, îndrumându-ne cum să ne reîntoarcem drepturile răpite – dreptul la limba română și alfabetul latin, la identitatea și unitatea etnică. Iar fiindcă în mine port traumele minciunilor oficiale legate de identitatea moldovenilor sovietici și, văzând cu câtă nerușinare pretinșii savanți și „binefăcători” ne-au defăimat Țara și eroii naționali, falsificându-ne întreaga istorie, mă simt obligat să depun mărturie pentru viitor: intelectualitatea basarabeană postbelică, cea în care m-am format, indiferent de generație, a ieșit și s-a ridicat din limba, simțirea și gândirea lui Eminescu.

Orice scriitor sau poet reprezentativ, jurnalist sau publicist de valoare, orice cărturar autentic, om de cultură, artist, cineast, profesor sau învățător va mărturisi ca și mine: opera care la legat de pământul matern, de casă, de neamul său și ia dăruit. aripi să zboare a fost, în primul rând, opera lui Eminescu. Intelectualii basarabeni deveniseră, conștient sau inconștient, misionarii limbii, poeziei și viziunii unității românești a lui Eminescu, multiplicând în creația lor scânteile adunate de la Luceafăr și ducându-le în cele mai diverse forme în casele și sufletele moldovenilor. Acolo unde semințele împrăștiate de intelectuali încolțeau, ele aveau chipul limbii române și al României. Știam că Uniunea Sovietică nu poate deporta și chiar extermina, însă, la fel,

(Episod din cartea „Pe Nistru, spre izvoare”, iulie 1987)