Harismele (despre Ortodoxie la plural)

Văd că în ultimele trei decenii ne vizitează țara și Biserica părinți greci, mai ales monahi, ceea ce mă bucură. Rarissim am auzit de conferința unui părinte îmbunătățit rus - sigur, înainte de război -, sau a unuia sârb, antiohian sau din minunata Ortodoxie locală - că "diasporă" nu este! - americană, australiană sau din Africa subsahariană. Din lipsă de oferte, ca să zic așa, m-am mulțumit și folosit cu/de părinții greci contemporani. Pe unii i-am cunoscut, cu alții sunt prieten, pe unii nu am puterea să îi ascult mai mult de trei minute, iar cărțile altora nu vor sta niciodată în biblioteca mea. Sunt limite, neputințe pe care, iată, le mărturisesc public.

Dar în ce constă "oferta" ortodoxă grecească? Nu doresc, firește, să caricaturizez, să jignesc sau să calomniez pe nimeni, nici pe cei față de care, cum am mărturisit deja, cultiv o distanță sanitară prepandemică. Cu riscurile inerente oricărei sinteze - dar arme Schmitt! -, eu am auzit/citit în aceste trei decenii de la autoritățile spirituale grecești următoarele:

- aflați imediat după căderea simbolică a comunismului și dorind noi integrarea în structura economico-militară a Occidentului ca pavăză antisovietică/rusească, opțiune confirmată acum din plin, grecii ne spuneau și ne spun că nu este bine, deloc bine, chiar blasfemiator de nebine;

- critica la adresa culturii și moravurilor vestice, întemeiată fără doar și poate și care se alătură celei practicate de înșiși vesticii fideli valorilor tradiționale, nu a fost pusă (aproape) niciodată în sintaxa comună privind cultura și moravurile totalitare de care am avut parte și cu care am fost virusați pe durata jumătății de secol de dictatură a proletariatului; cu alte cuvinte, anti-occidentalismul, parțial corect, s-a transformat într-o relativizare prin omisiune a ororilor comunismului, ceea ce este ea însăși o blasfemie întreagă;

- transformările ultimelor decenii din zona noastră balcanică, europeană și mondială am auzit/văzut că sunt citite de mulți vorbitori greci invitați la noi sau în paginile cărților lor în termenii unui prea simplist, pentru că monocauzal, raport dintre păcat și pedeapsă, așa cum tot pe același mecanism pseudodemonstrativ s-au construit cam toate contrele: de la cipurile din actele biometrice, văzute ca lucrare diavolească, iar (aproape) deloc ca posibilă gaură în gardul protecției datelor personale și astfel ca posibilă breșă în structura sistemului liberal-democrat, la imunizarea recentă, văzută tot ca pecetluire diavolească, iar nu ca posibil abuz al unor decidenți politici corupți și/sau copleșiti de teama de a fi acuzați că nu au făcut ce trebuia;

- tot de la călugării greci am aflat foarte multe, imposibil de inventariat de multe sfaturi despre viața de familie, despre ce, cum, în ce poziție, de câte ori, până când și cu ce scop se construiește raportul dintre bărbat și femeie uniți, totuși, prin Taina Căsătoriei; or, dacă porunca de a nu spune taina Domnului, de a nu o divulga, de a nu o murdări, este valabilă în Sfânta Liturghie, același imperativ este în toate cele legate de lucrarea tainică a Duhului Sfânt; filtrul acesta interpus cu insistență deranjantă și precizie suspectă între ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu și ce spun unii și alții, mai ales cei cu autoritate, mie, ca bărbat căsătorit, preot și profesor îmi miroase a parfum... turcesc; adică a ceva contrafăcut gen Șanel;

- mai tot timpul am avut și am în continuare tendința de a pune în paralel ce spun sau scriu unii și alții dintre predicatorii și autoriii medicanți greci cu ceea ce am aflat de la unele figuri tot grecești pe care le am la suflet de ani de zile, începând cu Porfirie Kavsokalivitul și terminând cu francezul convertit Macarie Simonopetritul; rezultatul a fost constant același: o diluare foarte mare a esenței și compensarea acestui act de vulgarizare prin "supralicitarea", nu fără finalitate economică, a cinstirii Sfintelor Moaște; or, evlavia mare a românilor, confirmată și de greci, nu poate fi "legendată" catehetic atât de expeditiv, la limita truismelor reformulate și mai... truist; scurtătura scurtăturii face plecarea de acasă inutilă;

- στο τέλος, știm din Sfânta Scriptură că lumea are un sfârșit - despre care au aflat și ecologiștii ultimei generații, motiv de dambla, iar nu de înțelegere mai adâncă -, dar despre care mulți părinți greci ne dau detalii în avanpremieră, indicând detalii de decor și prevederi esențiale din scenariul lui Dumnezeu-Tatăl peste umărul Căruia nici Fiul nu a cutezat să se uite și să ne spună ceva; or, asta se cheamă orice, dar nu acel τέλος despre care credem că ar fi, la urma urmei, învățătura și practica vieții fără frică în și cu Hristos alături de Sfinți și de cei vii și adormiți ai noștri; frica de sfârșit este și în cazul creștinilor începutul demisiei din înțelepciune.

Ce vreau să spun nu este - sper că s-a înțeles! - că nu este bine că au fost, sunt și vor mai veni părinți greci la noi. Cu limitele lor cu tot, ca să nu vorbesc despre ale noastre, ei sunt firul biologic-sufletesc care ne leagă la priza unei fabuloase Tradiții. Doar că aceasta, evident, nu este singura, cea siriacă, palestiniană sau egipteană neavând probabil "agenți" atât de prezenți și de abili.

În fine, după fiecare asemenea moment de filoxenie, m-am întors mereu la ai noștri, la părinții Cleopa, Papacioc, Teofil de la Sâmbăta, la monahul uriaș Steinhardt și, personal de înțeles, la Mitropolitul Bartolomeu. Pentru ca să nu fie o formă paradoxală de snobism duhovnicesc, deschiderea noastră către alții nu trebuie plătită prin desconsiderarea alor noștri, a monahismului și a vieții de parohie deopotrivă. Deja faptul că un monah are din start un cuvânt mai greu - când nu are și palma! - decât un preot "doar" de mir reprezintă o mare țăcăneală, niciodată haina nefăcând pe om în cele ale Duhului, că doar nu suntem în Biserică precum în Guvern, unde membrii sunt numiți pe criterii exclusiv și public asumat subiective, netransparente, la limita ticăloșiei și a perversiunii. 

Cerul Ortodoxiei este atât de larg, oikumenic și local, încât nu există riscul coliziunii în aer a feluritelor daruri, pricină să îndrăznesc să îndemn la îndrăzneala de a fi nu doar o țară cu resurse proprii de petrol și gaze, ci inclusiv o Biserică a lui Hristos întărită multisecular, matură, bazată duhovnicește nu doar pe importuri. Că doar nu o să mâncăm până la Parusie mere poloneze! Asta legat de "patriotismul economic" al cuiva recent. 

Doxa!