Mr/Mrs intelligent for president!

Subscriu celor gândite și exprimate de Daniel Funeriu potrivit căruia, în orizontul alegerilor de la anul, este nevoie în mod urgent și cu adevărat salvator de un candidat care să corespundă definiției probate a omului inteligent. La rândul meu, mă explic

După trei decenii și jumătate de la căderea comunismului în România, reprezentat la vârf de cuplul ceaușist, un șiret patriotard și o proastă ambițioasă, după ce au defilat la putere, în executiv, legislativ sau, right now, la Cotroceni, tot felul de figuri oscilând între greață și disperare, confruntați cu probleme existențiale în contextul geopolitic și tehnologic, cu demografia la pământ și sisteme nefuncționale, avem nevoie, ca suflare comunitară, de o persoană și o echipă care să nu își declare o iubire de patrie rânjită, ci care, prin inteligență, să o slujează așa cum trebuie.

Ce înseamnă însă a fi inteligent în serviciul public? Înainte de orice, înseamnă a avea capacitatea autonomă de a sorta informațiile, multele informații care vin în ritm amețitor, doar "simpla" apartenență a României la UE și NATO reprezentând, dincolo de alte angajamente și interese legitime, un flux copleșitor de date. Or, omul aflat în slujba binelui comun are în mod obligatoriu nevoie de o capacitate genuină, articulată din timp și îndelung exersată, de sinteză. Până să îți dea consilierii sfaturi, să te faci robotul lor și al celor pe care de fapt îi servesc, este cazul să fii tu însuți. Fără meta(per)versiuni.

Apoi, o inteligență metabolizată ca atare, construită printr-o bună educație, menținută în formă prin excelența academică dar nu numai, hrănită necontenit de luarea în serios, până la durere, a timpului care ți-a fost dat, având conștiința rădăcinilor și simțind înălțătoarea umilință de a fi verigă într-un lanț memorial mult mai lung - toate acestea, cu un cuvânt, se cheamă să fii nu doar inteligent, ci inclusiv, om de caracter. De altfel, cum vedem în vorbele de duh ale țăranilor de altă dată, cine avea caracter avea și cap.

Un om inteligent, de și cu caracter, nu se va putea "odihni" decât în și prin oameni deopotrivă de inteligenți, dar la rândul lor și obligatoriu de caracter. În absența caracterului, lupta pentru putere între isteți poate paraliza orice proiect de construcție precum moartea previzibilă a copilului cu mai multe moașe. Dar caracterul ce este, dacă inteligența se verifică în capacitatea de înțelegere, sinteză și decizie? Pe scurt, caracterul reprezintă cenzura interioară, adierea bunătății în mijlocul răutății și a nobleței în plină mojicie, a celui care se ia pe sine în serios numai dacă îi ia în serios pe ceilalți din jur, din istorie și, paradoxal sau nu, din viitor. 

Inteligent și cu caracter. Dar unde se găsesc asemenea oameni, cine i-a format, cum și în ce condiții sunt ei altceva decât holograma unei dorințe care nu va rezista la presiunea atmosferică a cotidianului mizer? Vorbim aici despre idealuri sau despre oameni în carne și oase? Dorim, nemărturisit, ca din 2024 România să aibă în fruntea ei un marțian sau, la scara actuală, un server, o formă de IA? Evident, că oameni concreți, muritori, de această factură sunt. Fără a îi idolatriza și mai ales fără a spune din capul locului că vor reuși. Dacă tot am fost conduși anapoda de proști, de ce am refuza alternativa inteligenților care, ca upgrade, sunt și de caracter?

Școala inteligenților de caracter - geografică sau nu, instituțională sau nu, cu sau fără ștampila - este cultura în sensul cel mai larg al acesteia: de la educația școlară la diplomație, de la viața religioasă la cea de cercetare, din laboratoare, de la manifestarea artistică la cabinetul medical. În cultura care își onorează statutul, nu poți mima, plagia, sugera sau ameți, dându-te drept ceea ce nu ești. Asemeni mediului de afaceri cinstit, unde banul este traducerea plusvalorii de creativitate și investiție vizionară, în cultură te validezi de la prima oră și rămâi în proces de reconfirmare toată viața. Și încă ceva: cultura nu este același lucru cu izolarea, cu elita prezentată caricatural de tot felul de analfabeți ai spiritului. Un om inteligent de caracter va ști să găsească forme de comunicare și comuniune cu toți, fără excepție, dar nu pentru a le stoarce evlavia electorală, ci spunând și ceea ce este incomod, mai puțin plăcut. 

În fine, toate bune și frumoase, dar politica nu se face cu zâne, ci tocmai cu lideri capabili să adune voturile precum unii sticlele goale. Faptul de a își agonisi banii de vilă din pubele, albii de râu sau margini de drum este chiar o dovadă, supremă pentru unii, de inteligență politică. Da și nu. Da, unii au această capacitate de coagula, de a fideliza, de a amăgi și vrăji, pe orice scară: de la plastic la cristal. Populismul nu mai este demult o chestiune de retorică parșivă pentru publicul "slab". Reluând termenul, există și un populism de elită sau care se dorește a fi perceput ca atare. Nu doar costumul popular, ci inclusiv costumul la comandă poate îmbrăca trubadourul gândurilor negândite și al emoțiilor neexprimate. 

La vârsta actuală a României - postcomunistă dar nu și posttraumatică, dezamăgită de orice exercițiu public de autoritate, angoasat, trecută prin pandemie și cu ochii la televizorul care alternează imaginile de război cu manelele - devine din ce în ce mai evident că, măcar teoretic, ar fi nevoie, cum spuneam, de lideri teferi, onești, ancorați în lumea ideilor și în reflexul societal al acestora, validați profesional prin cariere universitare, academice, artistice sau medicale, juridice, economice. O țară nu poate fi, cum este cazul nostru, reconstruită de unii care nu au construit niciodată nimic, altceva decât propria lor imagine. 

La urma urmelor, că nu ne prefacem că nu ar exista și că nu ar fi abuziv de puternice tocmai pe fundalul calității execrabile a figuranților, a celor la vedere, multele noastre servicii secrete ar putea da un examen de adevărata intelligence dacă ar tolera, ajuta și apăra noua tipologie, indispensabilă, a unor conducători care știu carte, sunt realiști, au probabat caratele unui caracter autentic, au performat în domeniul lor, luptând mai ales cu impostura și lipsa de perspectivă de acolo, au insuflat duh nou și care, ajunși la maturitatea vârstei, pot sluji ca România să ajungă la adevărata ei vârstă istorică. Vestea bună: dacă printre efectivele de partid asemenea chipuri sunt extrem de rare, elegant spus, ele sunt destule în afară: la catedră, la microscop, aplecate deasupra manuscriselor, în sala de operație sau în intimitatea laboratoarelor de frumuseți, inclusiv duhovnicești.

Doxa!