Fără a trage concluzii pripite

Ce am constatat și constat în continuare? Ei bine, generic, am dat și dau peste multă confuzie, gândire neîncepută și faptă nesăbuită, jonglerie de termeni, suprapuneri ilicite, care se doresc vizionare, între teorie și practică, toate astea pe lângă deja candidul plagiat, des invocatele forme fără fond sau trimiteri ștrengărești la „soluții pe” care se anunță mereu solemn în termeni de „asumare”, cuvânt care mă trimite invariabil, inclusiv în Post, la asomare. Exemple:

Când eram la studii, la Heidelberg, iar apoi în alte locuri unde am stat mai mult, la Roma, Paris sau Viena, Salonic sau pe la conferințe, am făcut experiența banală a faptului că revendicarea identitară din Ortodoxie nu poate fi ilustrată, susținută, de pildă, citând din Triod sau spunând cu glas tare, pe de rost, o rugăciune. Până să ajungă ceilalți la Ortodoxia „mea”, trebuie să ajung eu la ei, așa că multe dialoguri se consumau la nivel de prolegomene, definiții, hărți. Așa am ajuns să reconfirm faptul că alteritatea, înainte de a fi un dușman, real sau des imaginar, este o condiție de a ști cine ești. Nu, nu te definești precum în pilda arhicunoscută: Doamne, eu nu sunt ca acest...!, suma delimitărilor neducând nemijlocit la indicarea miezului. Cu alte cuvinte, cu riscul de a fi înjurat alături de Vasile Bănescu și de alții ca el/noi, antiecumenismul multora este un semn de identitate nesigură, în oglindă cu putinismul unora care se dorește o scatoalcă la adresa occidentalismului. Simplificările agresive țin locul simplității autentice și ajung frecvent combustibil pentru violența nudă. 

Apoi, în zona vieții eclesiale cotidiene, administrative, am văzut cum se desfășoară un veritabil război de dominare a unei paradigme de către alta, a clericilor în raport cu laicii, a monahilor în raport cu preoții de mir, a titularilor în raport cu vicarii, a stareților în raport cu viețuitorii, a celor care fac din incultură motiv de sfântă mândrie în raport cu unii mai citiți, dar automat mai suspecți, a teologilor în general în raport cu neteologii etc. Or, o comunitate care își menține un echilibru datorat alinierii tensiunilor, iar nu federării darurilor, va reacționa exagerat la orice criză mai serioasă. Am văzut cu toții: de la cipuri la pandemie, de la naționalism la globalizare, de la calendar la război. Vorbim haotic, coerența unora fiind luată de alții drept viclenie și trufie, în timp ce simțămintele exprimate stângaci sunt taxate cu asprime pedagogică. În lipsa unui cod comun, exagerarea ajunge aproape singura manieră în care unii se fac auziți, impunându-și punctul de vedere definit nu ca propunere de soluție, ci ca demascare a altora, de alte păreri. 

Una peste alta, că tot 1 iunie, că tot Bulboaca și multele bule de pe aici, sentimentul irepresibil este că suntem elevi abandonați de profesori. Nu, nu pentru că ar fi plecat la greva îndreptățită, ci ca sistem. Idioției centralizate din comunism i-a urmat o pulverizare cognitivă care nu a început să se coaguleze pe măsura provocărilor, să pună ordine serenă, pe bază de libertate și de concurență a meritelor. Desigur, nu este nimic nou, ci doar revenirea la meditația sfredelitoare a lui Noica: „Nu ne putem lăsa gândiți de alții, care nu ne gândesc din „sinea” noastră românească; și nici nu mai putem întârzia de-a ne gândi, căci, dacă n-o facem, vine gândul altora peste noi”.

Doxa!