Înălțarea (predica pe scurt)

Să fii martor la minuni, zguduitoare, să asculți cuvinte tămăduitoare și ziditoare, să asiști la tot felul de evenimente, mulțimi entuziaste, răsturnări de situație, să fii inițiat, chiar și pe scurt, în cele ale Legii, interpretând la fața locului profețiile, constatând implinirea lor sub ochii tăi, să mănânci și să te bucuri, să intri în empatie și să fii, până în pragul fricii, loial, dar să nu crezi total în învierea Lui. Văzută de sus, situația este dezamăgitoare, chiar penibilă. Ei, da! Pentru că așa este natura noastră umană căzută. De fapt, nimic nou, surprinzător. De ce ar fi fost Apostolii altfel decât ceilalți, necunoscuți, de atunci și până azi? Privilegiul uceniciei, al contactului nemijlocit, nu te transformă automat în clona, duplicatul sau în chiar varianta 2.0 a Învățătorului. Dimpotrivă. El evacuează din tine, pentru început, ce ai mai slab, mai meschin și mai nedemn. Pentru a te umple cu Adevăr, trebuie să combată minciuna, ignoranța, prostia care te domină. Maestrul scoate din tine jigodia pentru a face loc, dacă te ostenești și îți dorești, sfântului de mâine. În termeni omenești, spiritul are nevoie, totuși, de timp și spațiu, de materie și dovezi, până să ajungă să se “întrupeze”, să devină el însuși concret, pipăibil. Și, în același timp, altceva. Nu, nu este acrobație de cuvinte, ci tentativa de a descrie un fenomen greu încadrabil și pentru care toate dicționarele din lume nu sunt suficiente. 

Arătându-Se, pentru a nu știu câta oară după crucificare, Înviatul este întâmpinat cu aceeași reacție, cu frică și spaimă, ca și cum ucenicii nu ar fi luat Învierea ca posibilitate, în ciuda faptului că ar fi dorit-o. Iarăși și iarăși: neputința trupului omenesc de a se întâlni cu cel duhovnicesc. Motiv pentru Mântuitorul să facă uz de “demonstrația” ultimă: mănâncă bucata de pește prăjit și se îndulcește apoi cu fagurele de miere. Și bea, fără să ne spună Evanghelistul, un pahar de vin îndoit cu apă. Stă alături de ei, ca în vremurile bune, cum am spune, profan, reducând fericirea la lumea aceasta de care, de fapt, ne este și nouă frică și spaimă. Această dovadă de corporalitate, dar aparținând altui regim de existență, convinge, spulberă îndoielile – inclusiv prin îndemnul de a pipăi, precum în momentul întâlnirii cu Toma, pe nedrept numit necredinciosul, semnele suferinței Lui –, încurajează speranțele și stabilește planul: “voi să ședeți în cetatea Ierusalimului până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”. Urmează apoi, în trup, despărțirea de ei. Sărmanii, minunații și cu dreptate lăudații Apostoli: când L-au “recuperat”, să se lipsească de El?! Ce copil ar dori să se despartă de mama și de tatăl său? Cum să treci, în timp scurt, peste două pierderi succesive, a Celui în trup și apoi a Celui în duh? Of!

Dar de ce, în cele din urmă, El pleacă, se ridică, așa cum spunem, în lipsa hărții Împărăției? Nu putea rămâne, să sperie pe necredincioși și să convingă, să domine și să încurce mințile, să surprindă și să dea cu tifla oricărei legi fizice, să îngenuncheze rațiunea, să suspende critica, să ironizeze savanții și să umilească, în profunzime, orice teorie omenească? Ei bine, așa cum Apostolii nu sunt, cum am văzut, un commando, o trupă de elită, fără dubii și servilă, ci oameni potopiți de îngrijorări, gânduri mărunte și, iarăși, de spaime și frici, nici noi nu suntem altfel. Or, scăparea de aceste poveri nu poate fi decât pe verticală. Nu fugind de lume ca de un blestem – este creația lui Dumnezeu! –, ci aducând, fiecare în parte, o bucată din lumea căzută în lumea ridicată. Turlele bisericilor chiar asta ne arată: direcția. Înălțându-Se, Domnul Iisus Hristos nu ne lasă singuri să ne descurcăm, să improvizăm, să vedem ce ne iese, ci ne învață că suntem liberi, dincolo de limitele evidente. Că avem inclusiv libertatea de a alege cerul. El a ales lumea, întrupându-se, iar noi putem alege transfigurarea noastră proprie, adică ridicându-ne, cu ajutorul Lui, peste micimi, neputințe, păcate și nerozii. Redevenind adică oameni. Ce simplu sună…

Hristos s-a înălțat!