Lazăr (predica pe scurt)

Este al treilea la număr și unicul după patru zile. În cazurile anterioare, al fiicei lui Iair și al fiului văduvei din Nain, ne găseam în fața unor momente de intervenție rapidă, copila fiind readusă la viață puțin după ce își dăduse duhul, iar tânărul era purtat deja spre groapă, în afara cetății, minunea având loc în ultima clipă. După suspansul aferent: Happy End. De data aceasta, în Betania, vedem cum Domnul intervine peste pragul timpului și al locului, trupul lui Lazăr fiind în a patra zi, intrat în putrefacție, proces natural în clima și condițiile funerare ale Orientului și epocii. Celor de față mirosul le mută nasul. Mai mult, prin reacția Lui inițială, Domnul le siluește, nu pentru prima dată, bunul simț, rațiunea, fapt care îl determină pe Toma zis Geamănul să facă glume printre ucenici: “Să mergem și noi și să murim cu El.” Cum Învățătorul o tot ținea că prietenul Lui a adormit, refuzând știrea că de fapt a murit, ucenicul citat le făcea cu ochiul celorlalți: Dacă-i așa, atunci să mergem să dormim și noi cu El!… Obrăznicătura făcea bancuri cu șeful în prezența acestuia. Constatăm că nu doar atunci încremenirea în evidență, în materialismul al cărui nivel pseudo-metafizic este ideologia, ducea/duce la orbirea față de esență, de ceea ce este doar în profunzime evident, secund, necesitând un cu totul alt fel de inteligență. 

Pornind așadar spre așezarea din apropiere, un fel de Voluntari al Ierusalimului, le regăsim pe cele două surori, cunoscute dintr-o pericopă anterioară, ale decedatului. Ca o gospodină, Marta iese în întâmpinarea prietenului de familie naiv – chestia cu adormitul și trezitul –, reproșând că dispeceratul a dat informații greșite, tânguindu-se acuzator: dacă veneai cu SMURD-ul la vreme, nu se întâmpla nenorocirea! Se prea poate, dat fiind că între timp mulți alți prieteni, vecini și cunoscuți se găseau în și prin jurul casei, văzduhul să fi fost brăzdat de scurte sudalme și în chip sigur cineva ar fi invocat pensiile speciale sau cel puțin un nume arab. Enervată de această deturnare emoțională, cea doar aparent simpluță, abonată la pelerinajele anuale de la Cuvioasa, Marta găsește puterea de a își mărturisi credința: “Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da.” Să recunoaștem: câtă nădejde în plină durere! Mântuitorul avea în față un suflet viu căruia îi spune, codat, ca între oameni în același Duh: “Fratele tău va învia.” La care ea, fidelă filonului mesianic: “Știu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.” Da, ai dreptate, dar asta se va petrece, hăt, peste veacuri, iar inima mea este rănită acum, aici. Dialogul neverosimil, căci duhovnicesc, atinge apogeul: “ Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” Marta, aceeași încadrată clișeist la categoria gospodinelor de profesie, se vădește că este cu adevărat sora Mariei, a celei înțelepte care stătea încă înăuntru, defazată cumva față de cele ce se petreceau afară: “Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.” Abia terminat procedeul de recunoaștere a identității, ea fuge în casă și îi spune discret, fără să înțeleagă musafirii: “Învățătorul este aici și te cheamă.” Trezită din oboseala lacrimilor, Maria iese și cele două fug spre Domnul. Maria Îi cade la picioare și, spre tulburarea Lui, îi spune fix același lucru ca Marta, tocmai ea, cea care dăduse semne că a înțeles până la capăt tâlcul: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Copleșit de emoția lor, ca în urmă cu trei ani, la Cana Galileei, de rușinarea mirilor și nunilor, Domnul nu mai lungește ora de religie suis generis și cere să fie dus la mormânt. Până acolo, înconjurat de jale, suspinuri și chipuri înmărmurite, lăcrimează la rândul Lui, în apa sărată topindu-se neputințele încrezătoare și visele amânate ale umanității. Vocea rațiunii, așa zicând, se face iarăși auzită: “Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă așa ca și acesta să nu moară?” În zumzetul unei asemenea “exegeze”, tocmai bună pentru canalele monetizate de social media ale ignoranților sfătoși, El suspină iarăși, argumentativ, logic precum versul sau sunetul. Nu din pricină de nervi și nu pentru că dorea să dea cu tifla, Domnul cere ferm ridicarea pietrei de la gura mormântului. Iarăși, tot Marta, grijulie nedezmințită în ciuda purității credinței: “Doamne, deja miroase, că este a patra zi.” Ușor uimit de inconsecvență, răspunde blând: “Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Îi vedem pe ceilalți tinându-și de curiozitate respirația – heartbreakingnews! –, pe Marta dând rușinată afirmativ din cap și pe Maria cu ochii ei migdalați larg deschiși, ascultând: “Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Apoi, cu voce tare: “Lazăre, vino afară!” Camera de luat vederi se ridică pe brațul mobil deasupra tuturor și ne arată razant, pe muchie, lăsând umbra în urmă, cum “a ieșit mortul, fiind legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era înfășurată cu mahramă.” Un vuiet profund se adună precum norul, ultimile indicații ale Domnului căzând cu puterea vâslei în marea de confuzii, prostie și așteptare, de ironie rămasă fără conținut, sub ploaia cu soare a lacrimilor deznădejdii îmbucurate: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă.” Și concluzia cunoscută a lui Ioan, deloc întâmplător singurul narator al evenimentului. 

Wow! Să ne tragem sufletul! Tradiția spune că, ulterior, de teama furiei evreilor și a romanilor, în haosul ce avea să urmeze imediat, culminând în procesul și execuția prietenului său, Lazăr ar fi plecat în Cipru, ajungând episcop la Larnaca. Cum arata și arată, atunci și acum, mormântul unui înviat, a lui Lazăr? Ce este: dovada că, la final, totul a fost o poveste, minunată fără doar și poate, dar tot o figură de stil, un trop, o metaforă? Mai departe, fără să judecăm contrafactual, cum ar fi putut să sune predicile despre Înviere ale celui înviat? Cum le vor fi ascultat Marta și Maria? Ca om trecut prin cea mai de neînțeles experiență, Lazăr ar fi vorbit, convingător, stringent, depre învierea fiecăruia dintre noi, despre învierea celui mort sufletește, despre ridicarea celui căzut, despre pocăința celei stricate în trup, despre limpezirea celui confuz de păcate, despre abandonarea în mâinile lui Dumnezeu a celui care va fi crezut că le poate controla pe toate, că, având tehnica ultimă, bate la porțile eternității, că, având bani, poate cumpăra orice, pământ și cer deopotrivă. Pentru a nu se crede că vorbește în interes propriu, Lazăr ar fi vestit, evident, mereu Învierea, dar majoritatea predicilor lui se vor fi încheiat, nezdruncinat, cu îndemnul abia acum înțeles:

Sus, fie și înfășurate în fâșiile depresiei, să avem inimile!