Intelectualii lui Băsescu și minunata lor viață

Un loc comun al celui de al doilea mandat al lui TB este cel legat de apetitul spontan de colecționar de intelectuali. Sigur, s-au scris povești, s-au făcut bancuri, s-a înjurat gros și s-a strâmbat nasul subțire, au avut loc condamnări la moarte în efigie și s-au făcut liste negre. Cum am lua și cerceta, după aproape un deceniu, “intelectualii lu’ Băse” nu există nici ca grup în sine, nici ca garnitură politică, nici măcar ca rezervă pentru funcțiile culturale ocupate prin beneplacetul stăpânirii inculte. 

În schimb, da, avem udre și săftoi, deținute și generali fără ținută, tâmpiți și curve care stau acum pe la Lisabona sau Paris, în instituțiile zădărniciei locale și centrale, în parcuri și la casierie, tonomați și bancomate. Unii – dar ce zic? majoritatea! – au încălecat epocile și principiile, fiind “asumați” și de mărețul, insondabilul, cu parfum de ceai asiatic, KWJ, de cel care, pas cu pas, ne dă cu educația în cap până o să ne iasă și ultima rămășiță de băsism. Atunci vom fi cu adevărat bine făcuți, nou nouți, gata pentru orice experiență ideologică, apărați, nespălați și rupți în fund, de cele mai scumpe arme din lume. 

Mai poate cineva să afirme senin că TB a avut meritul prisositor și capacitatea prometeică, cvasi-regală, de a fi creat oameni și conștiințe, condee și vizionari de felul lui Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Sever Voinescu, Armand Goșu, Alexandru Gusi, Petre Guran, Mihail Neamțu, Mircea Mihăeș? Sau, cu modestia proverbială care mă caracterizează, că mi-a dat și mie ceva, nedându-mi nemijlocit de fapt chiar nimic?! Sunt/suntem toți aceștia comisarii puterii ex-jucătorului eliminați din play-station-ul în vid, cu mișcări imponderale, al urmașului electoral destinat de serviciile credincioase? 

Pe cine a făcut TB, la urma urmelor, om? Pe mulți, dar în niciun caz pe unii deja fabricați de familiile, studiile, pasiunile, căutările și visele lor. Da, meritul unic până acum al lui TB a fost evident: a cules ceea ce alții, în prezent, nici nu seamănă. Prin comparație, care sunt/vor fi telectualii lu’ Klau? Gemenii Muraru, Deca, Mihalache și alții ca ei? Să fie sănătoși! Decât zic. 

Pleșu, Patapievici et comp. au fost și rămân ceea ce politica nici nu gândește și serviciile nici nu pot ști. Simpla lor tenacitate și prezență publică nu este a unui grup metafizic de infractori alexandrini ahtiați după terții incluși, confuzia exclusă și Pronia difuză. Materialitatea lor, “oameni fiind” (sic!), nu epuizează doza de aer purificat de care o produc asemeni arborilor încă netăiați și de care o limbă, o societate și un proiect de țară au nevoie, altminteri se sufocă printre gunoaiele greviștilor ideației.

Că nu sunt simpatici, popolari adică, dar că la unii place Las fierbinți, că vorbesc și scriu totuși greu, cu dicționarul în mână, că nu pot aduna voturi, că sunt inutili de-a dreptul, toate astea nu pot decât să arate iarăși și iarăși că utilul puterii are la bază inclusiv și mai ales inutilitatea spiritului. La final de zi și de capitol istoric, tocmai aceștia, nepotriviții, se dovedesc adevărații realiști. 

Pe scurt și crud: cine își poate imagina pedeapsă mai aspră și virtute mai înaltă decât să fii lucid într-o Românie post-comunistă, dar nu și post-totalitară, bântuită de fantomele trecutului și de viitorul deopotrivă morganatic, în plină lume ieșită de pe ax, cultivând candoarea, prietenia, onestitatea și nădejdea? Nu se întrunesc oare, în pripă, elementele constitutive ale unei sfințenii românești smintitoare și ziditoare în același timp? 

Nu este asta o adevărată minune? Cum să mai numesc altfel paza simțurilor celui din mijlocul măcelăriei care rămâne, cu nod în gât, dar întru bucurie recompensatorie, fidel principialismului său vegetarian, care nu sfâșie la rândul lui, aparent legitim, “la tăți ni-i greu!”, ci vede tinerețea, oricând revitalizabilă, a unui trup ajuns acum cotlete și vrăbioare bune de păpat de toți lacomii și ignarii proprii și de împrumut? Cum să îi descriu pe cei care sunt români de sinteză, precum Ortodoxia noastră, la polul opus celor care nici nu vând și nici nu cunosc și nici nu își îngrijesc moștenirea?

Rândurile de mai sus, recunosc, sunt doar o introducere pretins simandicoasă la o urare banală pe care, precum altora, în alte zile trecute deja și nu încă, o fac azi unuia singur, de la inimă la inimă: La mulți, in gamba și binecuvântați ani, Adrian! Adrian Papahagi.