Pe de-o parte avem ”demitizarea” românilor, pe de alta, ”mitizarea” ucrainenilor. Făcute de aceiași oameni care nu văd vreo contradicție internă

Pe de o parte avem deconstrucția națiunii române, cu „demitizarea” istoriei, punerea în mișcare a tot felul de mecanisme menite să anuleze orice fel de legături cu tradiția.

Pe de altă parte avem construirea accelerată a națiunii ucrainene, cu o efervescentă componentă mitizantă, vedem cum se nasc „legendele” sub ochii noștri (pilotul „Fantoma Kievului”, grănicerul care a înjurat corabia rusească și a fost ucis în luptă etc.).

Istoria ucraineană este re-mitizată din fuga calului, se inventează tradiții, „se uită” chestii etc.

Ce au în comun cele două dezvoltări cu sensuri aparent divergente? Sunt promovate concomitent de aceleași personaje publice. Pe de o parte avem „demitizarea” românilor, pe de alta „mitizarea” (sau mistificarea?) ucrainenilor - făcute de aceiași oameni care nu văd/ nu simt nici o contradicție internă.