Fantezia limitată a ”laiciștilor”

spune că religia nu poate fi disciplină pentru bac pe motiv că ar fi, de fapt, catehism, îndoctrinare, manipulare, reclamă etc. Să zicem că este astfel. Atunci, de ce să tolerăm ca limba și literatura română să chinuie limba și mintea elevilor, matematica simțul calculului sau biologia însăși viața lor? Cum ar fi, la facultate, studenților să le fie predate științele politice și în același timp să se sugereze sau chiar să se militeze pentru absența la vot? Bine, așa cum există muzee cu opere invizibile, nu ar fi chiar imposibil de imaginat că vorbim despre una și trăim ceva complet, radical alta. 

Mai mult decât atât, chiar dacă folosind instrumente nițel rudimentare, se continuă local conflictul constitutiv al modernității legat de cine ocupă, domină sau deturnează spațiul public. Monopolul statului modern, vizibil la noi mai ales în modul cum (nu) sunt încurajate serviciile comunitare de felul asistenței sociale private sau a învățământului particular, a atins apogeul, cum știm, în totalitarismele secolului trecut. Măcar și din perspectiva istoriei recente, realizarea echilibrului dintre stat și societatea civilă, dintre public și privat, dintre principiile de drept și ethosul comunitar ar trebui să fie scopul legiuitorului. 

Or, maniera prin care se duce acum un adevărat asalt legislativ la adresa comunității, ignorându-se activ sensibilitățile sale, excedează mandatul asigurării dreptului la expresie a tuturor actorilor, numitorul comun ajungând să fie suspendat, chiar incriminat, de dragul diferențelor specifice. Să se mai mire cineva, guvernant și guvernat deopotrivă, că statul român actual nu are autoritate, că este resimțit ca fiind abuziv, indolent cu unele și brutal cu altele, imprevizibil, cu politici imposibil de măsurat în funcție de criteriul absolut al terapiei democratice post-totalitare: demnitatea omului. 

Revenind la predarea religiei în impostația ei ortodoxă (dar nu numai, fiecare cult având manualele proprii), solicitarea aparent de bun simț de a avea mai multe accente de istorie a religiilor, de etică sau de orice altceva nu reprezintă, la final, decât una dintre tentativele de a slăbi ceea ce, la urma urmelor, ne face tari, rezistenți la dificultăți și luptători pentru viitorul copiilor noștri. Chestiunea esențială nu mai este religie sau nu, ci calea de a deveni, fi și rămâne teferi sau cea de a ne alinia unei agende care nu ne reprezintă și pe care, în tradiția formelor fără fond, doar o să o maimuțărim. Ce amuzament tembel! Ce rațiune superioară!