Venirea Armaghedonului rusesc și sovietizarea României

Se produc “mari prefaceri”, vorba Scînteii. La mijlocul anului 1947 societatea românească se apropie cu pași mari de o sovietizare completă. Puține instituții democratice s-au mai păstrat în stare de funcționare. Adesea a ramas din ele numai fațada. Erau ca niste schelete de pește... Bătălia ideologică “contra Occidentului atinge noi culmi”. 

Regimul încerca din răsputeri să spele creierele, să îndepărteze populația de modelul european. Să o separe de orice informație independentă de TASS. Capul de locuitor autohton trebuia să se adape numai de la izvorul Moscovei, Gavari Maskva! Un exemplu – fondurile de carte ale bibliotecillor sunt epurate masiv, pe motiv că “ nu corespund ideologic”, sau că aparțin culturii romane – ”fascistă”, ”reacționară”, ”decadent”. Rafturile sunt încărcate între timp cu milioane de cărți de autori ruși și sovietici tipărite de editura Cartea Rusă. Devine practic imposibil să citezi în presă autori occidentali sau să scrii despre ei, chiar dacă se numesc Shakespeare, Goethe, Balzac. 

În toate domeniile, propaganda impune teza după care în URSS s-au făcut toate marile descoperiri ale științei si culturii din istorie. Cinematografele proiectează masiv filme sovietice. Spațiul cultural este sovietizat pînă în amănunt. Radioul (director general Matei Socor) difuzează masiv prelucrări după Radio Moscova. Presa (Scînteia, România liberă etc) fac la fel. Miron Constatinescu, Grigore Preoteasa, Leonte Răutu, Iosif Chișinevschi sunt artizanii acestei transformări. Ei îi livrează pe români la cheie forțelor de ocupație. Li se alătură indivizi de plan secund ca Nicolae Moraru, Mihai Roller,Traian Șelmaru, Nicolae Bellu, Silviu Brucan și ei foști ilegaliști. 

Criteriul selecționării șefilor propagandei și culturii era să fi activat 1/ în PCR în clandestinitate, 2/ să fi trecut prin închisorile Doftana și Caransebes. Sau 3/ să fi petrecut un stagiu în URSS. Toți erau dominați de complexe de inferioritate și își doreau alt statut – întîi, să fie recunoscuți drept intelectuali de marcă (asta însemna să fie marginalizați/ eliminați reprezentanții elitei interbelice care nu aderaseră la ideologia marxist- leninist-stalinistă. Setea acestei nomenklaturi pentru influență și autoritate era maximă. Au fost cocoțați în toate posturile de decizie. Aveau un reflex de revanșă socială puternic. Pegra își dorea să se transforme într-o elită. Moscova i-a selecționat pentru a spăla creierele, a conduce propaganda și cultura în spatele quislingilor autohtoni.

Teza care prevala, de o simplitate prostească – era că tot ce provine din Occident este rău, imperialist, decadent, imoral, putrefact, de o calitate inferioară. Ce provine din URSS e la superlativ și trebuia glorificat. Mulți români au fost judecați și condamnați de tribunale după 1945 pentru că s-au îndoit cu voce tare de supremația “omului sovietic”, a “orînduirii sovietice”, a “culturii și științei din URSS”. Pantofii cu ștampila "fabricat în URSS", tractoarele, stilourile, ceasurile, caietele, strungurile sovietice erau “inegalabile”. La fel filmele, muzica, hainele, automobilele – Pobeda Volga, Moskvici. Bicicletele, șepcile, țigările, conservele de asemenea – era de la sine ințeles că le depășeau pe cele care proveneau din Occident de unde oricum din 1948 nu mai ajungea pe piața românească nici un produs de larg consum. Acestea erau consumate exclusiv de membrii Biroului Politic și CC al PCR. Alții care mai aveau acces la ele erau contrabandiști, agenți de bursă neagră, interlopi. În mijloc societatea românească hăituită și scăpătată, în poarta închisorilor.

Toate țările ocupate de Armata roșie au fost invadate de mărfuri sovietice, in condiții de penurie, proaste și scumpe. Era modul de a supraviețui al economiei sovietice care făcea eforturi disperate să se refacă după război. Kremlinul a impus sateliților să-i asigure necesarul, siliți să importe totul din URSS. Mărfurile “fabricat în URSS” erau de calitate inferioară și cantitativ insuficiente – ceea ce producea o criză continuă. Aceasta practică a generat înapoiere și subdezvoltare. Cauza era că aceste țări (Polonia, România, Ungaria...etc) atunci cînd au fost ocupate de Armata roșie aveau un nivel superior de dezvoltare în raport cu URSS. URSS era țara mai înapoiată și mai săracă. URSS le-a tras în jos ca nivel de civilizație. Decalajele dintre țările blocului sovietic și între acestea și țarile occidentale s-au păstrat intacte pînă în 1989. 

Cenzura devine la mijlocul anilor 40 marea stăpînă a spațiului public. Presa, teatrele, cinematografele, editurile, radioul sunt supuse unui control strict. Modelul de operare era importat de la Moscova. Un aparat tot mai numeros supraveghează totul. Se pratica o cenzură post-factum, se scoteau din circuit tot ce era tipărit și nu convenea regimului. Dar exista și o cenzura preventivă – care impunea teatrelor ce piese să joace, de exemplu. Ministerul Artelor dirijat de Mihail Ralea punea mari restricții repertoriului. Toate spectacolele trebuiau autorizate (cf unei hotărîri din 21 ianuarie 1947). Se formează o comisie de cenzură care taie și spînzură. Nu se face nimic fără aprobarea ei explicită cu semnatură și ștampilă – o practică fără precedent la București. Tovarășii se temeau de forța cuvîntului rostit de actori, le era teamă pentru că erau în contact direct cu publicul. 

Activiștii Agitprop erau preocupați de ce se spune pe scenă... Indiferent că textele aparțineau lui Aristofan, Moliere sau Caragiale, erau epurate de cenzură – replici, pasaje, scene. Din 1947 practica devine curentă. Astfel textele deveneau de nerecunoscut. Turneele erau tratate separat și supuse la nu mai puțin de șase comisii de avizare. O piesă fără aviz nu putea fi reprezentată în turneu. Și tot mai multe aveau aceasta soartă. Teatrul românesc se baza pe trupele particulare – în număr mare. Erau formate de actori și regizori care își alegeau repertoriul de sine stătător și decideau în ce orașe/săli jucau. Din 1947, odată cu introducere unui numar mare de restricții, trupele particulare dispar treptat în ciuda succesului lor la public. Perioada 1944/47 a fost una de maximă înflorire a teatrului. Din 1947 începe declinul lui. Din 1948 singurele teatre care primesc autorizația de funcționare sunt cele de stat. Actorii devin fie șomeri, fie se angajează la teatrele de stat permise de Ministerul Artelor. 

Soarta cinematografelor este asemănătoare. Sunt naționalizate, iar repertoriul este decis de o direcție creată special pentru difuzarea filmelor. Aceasta operează strict pe criterii ideologice. Filmele sunt cenzurate, interzise, scoase de pe afiș. Sălile – pline în timp războiului și în perioada ce a urmat – se golesc. Importul filmelor nu mai este realizat de proprietarii sălilor de cinema (care își aduceau titlurile direct din Occident, în raport cu cererea de piață) ci de funcționari ai Guvernului. România se separă cultural de Europa – o politica impusă de Agitprop cu metodă, practicata identic la Varșovia, Budapesta, Sofia etc. Și aici este vorba de teama partidului comunist de influențare a publicului, de reacția lui. Filmul avea un uriaș impact, de unde dogmatismul și rigiditatea, vigilența sporită a cenzurii.

Editurile au avut același tratament. Cenzura elimina fără complexe pasaje și capitole atunci cînd acestea nu conveneau Regimului din punct de vedere ideologic. Era o chestiune a traducerilor, dar și a autorilor români, care se vedeau cenzurați, destui trimiși la pușcărie pentru curajul de a scrie despre anumite aspecte postbelice. Singura variantă de a publica era să te supui ucazurilor cenzurii și directivelor de partid. Și-a făcut apariția autocenzura ca fenomen, autorii se abțin să scrie ce au de spus, obligați să scrie cum credeau că gîndește pentru ei Cenzura. Editurile puteau publica doar cărțile/autorii acceptați de Agitprop. O listă pe care se aflau exclusiv scriitori care sprijineau regimul (Geo Bogza, Maria Bănuș, Petru Dumitriu, Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc, Dan Deșliu etc) ca membri de partid sau ca “tovarăși de drum”( Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Gala Galaction...). S-a încetățenit practica listelor negre pe care apăreau scriitorii interziși, tot mai mulți odată cu trecerea timpului.

Arta a fost subordonată propagandei. Spontaneitatea gazetărească e supusă și ea represiunii și dispare brusc. Ea este drastic redusă și în societate. Totul se planifică, este controlat tot mai strîns, gazetele care mai aveau voie să apară, cele comuniste, întorc spatele realității. Foarte multe domenii nu mai sunt abordate. De la viața politică, la cronica judiciară, de la faptul divers, la viața economică și socială, la politica internațională. Se publică numai comunicatele oficiale. Într-o săptămînă se face campanie de strîngere de semnături pentru pace, în alta pentru adunarea recoltei de pe cîmp. Mîine se întețește lupta împotriva imperialismului american. A apărut un INDEX, Index librorum prohibitorum. Listele conțin publicațiile și titlurile interzise. Aceste liste s-au amplificat pe măsura trecerii vremii. Venise Armaghedonul. 

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar. Copyright Editura Corint 2023).