"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Am înțeles-o abia târziu. Când, înainte de prânz, având în chip excepțional ceva timp, am făcut câțiva pași pe teresa interioară a Reședinței Patriarhale – ce răcoare acolo în plină caniculă! –, mi-a spus ceva de genul: Vezi, Răducu, vlădicii aceștia care au venit după 89 au făcut o promisiune, dar nu s-au ținut toți de ea. Eu, perplex (aveam cu timpul, și prin învecinarea cu Mitropolitul Bartolomeu, să învăț să rezist la asemenea momente de sinceritate descurajante pentru unul ca mine, naiv incurabil): Ce, cum, cine?... A urmat o explicație pe care nu o redau din considerente de loialitate, dar al cărui sens ar suna cam așa:
Înnoirea mult așteptată, legitim dorită, necesară, binecuvântată, pecetluită cu sângele unor nevinovați, în acel Decembrie de foc, dar și plătită în avans de milioanele de ani de sentințe date de regimul comunist pe considerente ideologice, a intrat inclusiv în Biserică, aidoma ca în mediul politic și nu numai, pe mâinile unora care, la propriu, au ridicat frenetic semnul victoriei în aerul în care au adulmecat fără greș propria lor victorie, cea plătită până azi cu dezamăgirile, depresiile și toxinele adunate în noi, în fraieri. Idealul visat de noi, neatins, a devenit cariera lor cât se poate de concretă.
Cu punctuale excepții, s-a consumat o trădare camuflată în iureșul unor schimbări care, desigur, la scară istorică, înseamnă deja un nou capitol, dar care sufletește a rănit profund. În miezul rănii, el, Teoctist, cel care a primit înjurăturile pe care le meritau, atunci și mai abitir azi, cu totul alții.
Monah de reală vână – adică fără să bifeze lepădarea de lume pentru a se înstăpâni cu și mai mult aplomb întru ale ei –, Patriarhul Teoctist și-a trăit tristețea precum pe un al cincilea anotimp. Pe figura nițel tătară, surâsul lui mie mi-a apărut de aceea a regret, dar nu mai puțin a promisiune, fie și de împlinit încă, dincolo de viețile noastre, în istoria lucrării Duhului care nu coincide mai niciodată cu cea a oamenilor. De unde și confuziile, așteptările nerealiste, furia. Tristețea.
