Prăpastia dintre înscenare și trăire

Dincolo de bine și de rău, anumite structuri mentale stau la originea unor decoruri pe măsură care, deloc surprinzător, sunt, cum spuneam, dincolo de frumos sau hidos, de autentic sau kitsch, de înălțător și exagerat, de profund și tenebros. 

De pildă, național-comunismul ceaușist, pe cât de închis în griul propriei glorii pe atât de permisiv față de neoclasic, ne-a procopsit cu o construcție precum Casa Poporului. La prima vedere, mai ales în ochii străinilor, așa ceva este cu mare dificultate încadrabil. Dar nu pentru că ar fi sinteza uimitoare sau reinterpretarea congenială a unor paradigme vechi, gen Sagrada Familia din capitala catalană sau capela lui Corbusier, ci pur și simplu în afara oricărui canon. Precum parodiile eșuate, inclusiv "citarea" în exces a modelelor clasice – a doricului alături de baroc și a renascentismului la grămadă cu paradoxalul cubism suprematist preluat în mobila și interioarele de protocol ale comuniștilor, 

Casa Poporului aduce aminte de multe, dar cel mai convingător sugerează, insistent, nimicul. Adică tocmai ceea ce rămâne după un colosal act de autorefondare bazată pe plagiatul stilistic de proporții. 

La fel se prezintă situația și în Rusia, cu diferența că acolo dăm peste asemenea sforțări, unele chiar reușite la limită, însă mai vechi cu cel puțin un secol și mai bine. Decorul puterii este, așa cum am constatat cu ochii mei în țări din fostul spațiu sovietic, pe celălalt mal al Prutului, dar și în Caucaz, forțat aulic. Intimidează, dar nicidecum nu încântă, fiind mai puțin o captatio, ci în chip vădit o invitație la submissio. În fapt, chiar nu sunt deloc primul care vede legătura dintre arhitectura regimurilor totalitare, dintre planurile lui Speer și noua Romă a lui Mussolini sau clădirile ridicate la Tirana în timpul ocupației italiene, linie reconfirmată de ceaușeii blocului sovietic. Toate aceste forme deviate de gândire se ascund în spatele liniilor drepte, a monumentalității ordonate, a stricteței și volumetriei proporționate.

Ne mai putem mira, în acest context schițat aici, că dăm inclusiv în mediul bisericesc rusesc peste iconografie în care iconicul este înlocuit cu tabloul având tematică religioasă, simbolul cu decorul, psalmodierea cu trăsnetul coral și contrapunctul protozoic al basului venind din cavernele evoluției zoologice de la om la înger, intimismul îndelung lăudat al lăcașurilor de cult cu adevărate hale ale credinței supravegheate statal? Nu, nu caricaturizez și nu vreau să arunc în derizoiu tot ceea ce este rusesc, ci doar să scot și de data aceasta în evidență diferența de nivel, de ton și de intensitate dintre înscenare și trăire, dintre demonstrație de putere și ofrandă, dintre oligarhie și ierarhia harismatică, dintre ambiție și trezvie. 

Așa cum țarii copiază din ceremonialul bizantin de curte, altoindu-l ulterior cu absolutismul monarhic occidental și militarizându-l în timpul dictaturii proletariatului, episcopatul rus apelează din comoditate, mimetism și lipsă de preocupare pentru specificul ireductibil al Ortodoxiei la aceeași politețe de urs, oferind lumii, generic vorbind, o mână inabilă să prindă, să protejeze și să încurajeze realitatea diafană, fragilă, a lucrării Duhului Sfânt care, sperios cum Îl știm, bate unde vrea și unde nu te aștepți. Ortodoxia de acest fel nu are nevoie de secularizare, oferind voluntar spectacolul dureros al inadecvării la propria vocație. 

Of!