"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Revoluția anticomunistă din Ungaria răbufnește la 23 octombrie 1956, pe fundalul persecuțiilor staliniste din ce în ce mai pronunțate. După numai câteva zile, la 30 octombrie (în timp ce, la Budapesta, situația degenera letal, via Moscova, Revoluția urmând a fi zdrobită de șenilele tancurilor rusești), studenții din Timișoara reușesc o lovitură de proporții la adresa regimului: fentând vigilența Securității, peste 2000 de tineri (jumătate din numărul studenților timișoreni) organizează o amplă manifestație anticomunistă în cadrul căreia își declară public susținerea pentru cauza studențimii maghiare. Mai mult, solicită ca trupele rusești să părăsească teritoriul României și cer eliminarea obligativității studierii limbii ruse. Vocea lor a fost o rază de lumină vie. Așa ceva era de neconceput în România acelor ani și cu atât mai puțin într-un astfel de context. Represiunea va fi imediată și de o brutalitate exemplară, cei mai mulți dintre studenți înfundând, după torturile din anchete, pușcăriile și lagărele patriei comuniste, de unde unii nu s-au mai întors niciodată.
Destructurând rapid și fără pic de scrupule rezistența de la Timișoara, atenția Securității rămâne ațintită asupra mediilor studențești din București de unde se aștepta la o reacție similară. Și aceasta chiar era planificată pentru data de 7 noiembrie, când un grup de studenți (printre care Marcel Petrișor și Alexandru Ivasiuc) intenționa să organizeze o manifestație anticomunistă în Piața Universității, cu aceleași revendicări ca la Timișoara.
Despre acest plan, cât și despre urmările sale, care nu s-au lăsat așteptate, am discutat pe larg cu unul dintre protagoniști – medicul Constantin Iliescu (91 ani), care în toamna lui ‘56 era student în anul al IV-lea la Facultatea de Medicină Generală.
”Nu eram mulți, eram chiar puțini. Realitățile din jurul nostru se dovedeau strivitoare, nimic nu încuraja astfel de atitudini. Ne aflam în plină teroare comunistă, cu toții știam de valurile de arestări, de persecuțiile regimului. În general, n-aveam niciunul îndrăzneala să mergem prea departe decât cu gândurile. Acum voiam să ne învingem teama, să ieșim în stradă și să spunem ce gândim”, a punctat.
Manifestația nu a mai avut loc. La 5 noiembrie, cu două zile înaintea datei stabilite, Securitatea a intervenit în forță și reprezentanții grupului au fost arestați la grămadă. Brutalitățile și torturile din anchete aveau să atingă culmi ale sălbăticiei și sadismului. Întruchipând un monument de modestie, domnul Iliescu a evitat să intre în detalii, dar m-a asigurat că tuturor studenților bucureșteni arestați le-a fost alocat exact același tip de tratament despre care regretatul Marcel Petrișor mi-a relatat, într-un interviu înregistrat în urmă cu șapte ani, că i-a fost alocat lui Alexandru Ivasiuc. În aceste condiții, pentru ca cititorii să înțeleagă mai bine la ce mă refer, în cele ce urmează voi prezenta un fragment din interviul amintit.
Marcel Petrișor (foto sus): Imediat după arestare, când securiştii m-au dus în beciurile de la Interne, mi-au luat şireturile şi mi-au făcut înscrierea în celulă deopotrivă cu celelalte proceduri. Apoi m-au împins pe scări până la unul dintre etaje şi au deschis uşa unui birou spaţios. Vă mărturisesc că am înţepenit când am văzut sala aceea...
Acolo erau două mese dispuse în colţurile îndepărtate, iar Enoiu se plimba rânjind prin încăpere, total dezbrăcat de la brâu în sus, în timp ce şoldurile şi picioarele îi erau acoperite de un cearșaf stropit cu sânge, care avea rolul de a-i păstra curaţi pantalonii uniformei. Pe parchet erau dâre goase de sânge. Ce mai... un spectacol de abator modern, dom'le!
Bietul Saşa Ivasiuc zăcea prăbuşit într-un colţ, dar nu l-am putut recunoaşte din prima clipă, fiindcă părea un şomoiog de zdrenţe care sângera. Am observat că era înconjurat de vreo opt vlăjgani înarmaţi cu bâte împletite, speciale. Îl masacraseră... Ivasiuc fusese călcat în picioare şi lovit în cap cu bâtele până când îşi pierduse cunoştinţa.
Gheorghe Enoiu – supranumit „Măcelarul de la Interne” – era regizorul animalic al acelui masacru. La un moment dat, Enoiu l-a apucat pe Ivasiuc de păr, i-a ridicat spre mine faţa tumefiată şi m-a întrebat, fixându-mă cu ochii lui inexpresivi, bovini
– Bă, tu-l cunoşti p-ăsta?
În acel moment, mi-am dat seama că bucata aia de carne vie era Ivasiuc, dar am negat că l-aş cunoaşte. Atunci, Enoiu i-a poruncit unui sergent:
– Ia aruncă, bă, două găleţi peste leşinat, ca să-l recunoască ăsta!
Zis şi făcut. Apa rece ca gheaţa l-a readus în simţiri pe Ivasiuc. Enoiu l-a înhăţat din nou de păr, cu un gest brutal, şi i-a ridicat capul încă șiroind de sânge. De data aceasta, Măcelarul l-a întrebat pe Alexandru Ivasiuc, indicându-mă cu degetul:
– Bă, 'da tu-l cunoşti p-ăsta?
Înainte ca victima să poată articula vreun răspuns, orişicare, Enoiu a dat drumul părului din strânsoarea pumnului, astfel că Saşa s-a izbit cu fruntea de duşumea. După aceea a început bătaia mea, care a durat săptămâni întregi”. (mai multe detalii AICI)
La rându-i un monument de modestie și dârzenie, nici mărturisitorul Marcel Petrișor nu a intrat în detaliile propriilor suplicii, însă a zugrăvit cu acuratețe această ipostază a lui Sașa Ivasiuc adus la stadiul de ”șomoiog de zdrențe care sângera”, atrăgând atenția că prin astfel de cazne au trecut cu toții, fie la Ministerul de Interne, fie la Securitatea Uranus. Cu diverse variațiuni, firește – amintesc un detaliu sinistru: Enoiu i-a scos dinții lui Ivasiuc izbindu-l în gură cu patul pistolului.
(Alexandru Ivasiuc)
Inevitabil, efectele și ecourile acelor anchete bântuitoare răzbat și din prezentul interviu. Condamnat la 2 ani de închisoare politică, tânărul Constantin Iliescu avea să-i execute în totalitate la Jilava. Descrierea așa-numitei camere a tuberculoșilor – de altfel, un vestibul al morții – mi-a rămas întipărită pe retină, cum tot acolo a rămas, probabil pentru totdeauna, și năluca studentului Negrea, atârnând țeapăn sub o ferestruică zăbrelită, după ce s-a spânzurat în toiul nopții, traumatizat de brutalitațile prin care trecuse. Domnul Iliescu nu o spune, dar o adaug eu: atunci când s-a mai putut, în pofida iadului trăit, dânsul și ceilalți studenți mediciniști s-au dovedit niște veritabili salvatori de vieți, făcând totul pentru a-i îngriji pe deținuții bolnavi și pentru a le ameliora suferințele.
Considerat nereeducat și primejdios pentru orânduirea comunistă, la finalul celor doi ani de închisoare lui Constantin Iliescu i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Lătești, în Bărăgan, unde avea să mai rămână timp de doi ani plini de greutăți, umilințe și privațiuni. Ulterior nu i s-a mai permis să își reia facultatea – până când a reușit să termine în sfârșit una, în cea de-a doua jumătate a anilor ‘60, fusese deja exmatriculat din alte trei facultăți. Ceea ce înseamnă că, după ce i-au răpit patru ani din viață, condamnându-l la pușcărie politică și plasându-l în domiciliu obligatoriu, comuniștii i-au mai răpit alți opt, exmatriculându-l din facultăți în diverse stadii și deturnându-l în mod repetat de la calea aleasă. Și dacă totuși a învins, în pofida tuturor supliciilor și obstacolelor, este pentru că domnul Constantin Iliescu a fost și a rămas un luptător.
Vă invit să citiți și să distribuiți interviul.
(Elevul Constantin Iliescu / 1944 / arhiva familiei)
Răzvan Gheorghe: În toamna lui 1956, dumneavoastră erați student în anul al IV-lea la Facultatea de Medicină Generală din București. La 23 octombrie a răbufnit Revoluția din Ungaria. Împreună cu Alexandru Ivasiuc – dar și cu alți studenți bucureșteni, printre care Marcel Petrișor și Demostene Andronescu –, dumneavoastră intenționați să organizați o manifestație anticomunistă în centrul Capitalei, mai exact, în Piața Universității, pentru a vă anunța solidaritatea cu studenții de la Budapesta. Când ar fi trebuit să aibă loc acest protest?
Constantin Iliescu: 7 noiembrie a fost data pentru care era planificată manifestația de solidaritate cu studenții din Ungaria. Nu a mai avut loc. Am fost arestați cu toții.
Răzvan Gheorghe: Ce revendicări aveau studenții bucureșteni în toamna lui ‘46?
Constantin Iliescu: Pe lângă anunțarea solidarității, principala noastră revendicare era retragerea trupelor rusești de pe teritoriul României. Desigur, mai ceream și eliminarea obligativității învățării limbii ruse. Mă rog, asta cu limba rusă a fost singura chestie care până la urmă s-a rezolvat, adică a fost trecută de la obligatorie la opțională.
Răzvan Gheorghe: Au avut loc multe discuții între studenți, atunci când a apărut inițiativa unei manifestații în centrul Bucureștiului, în Piața Universității? Erau mulți studenți interesați de acest demers?
Constantin Iliescu: Nu eram mulți, eram chiar puțini. Realitățile din jurul nostru se dovedeau strivitoare, nimic nu încuraja astfel de atitudini. Ne aflam în plină teroare comunistă, cu toții știam de valurile de arestări, de persecuțiile regimului. În general, n-aveam niciunul îndrăzneala să mergem prea departe decât cu gândurile. Acum voiam să ne învingem teama, să ieșim în stradă și să spunem ce gândim. Se știa ce se întâmpla în Ungaria, unde ne așteptam că va urma o represiune sângeroasă și așa s-a întâmplat. Nu cu mult timp în urmă, studenții încercaseră mișcări anticomuniste și în Polonia, fiind zdrobiți cu brutalitate. Evenimentele astea ne-au avertizat că oricum n-aveam nicio șansă, cât de mică, însă cineva trebuia să-și asume lupta și la București.
Răzvan Gheorghe: Cu doar câteva zile înainte, la Timișoara, în data de 30 octombrie, nu mai puțin de 2000 de studenți reușiseră să se organizeze și să participe efectiv la o manifestație anticomunistă de răsunet, care pur și simplu a șocat regimul. Acum, Securitatea veghea ca istoria să nu se repete la București, infiltrând și supraveghind mediile studențești.
Constantin Iliescu: Da, studenții de la Timișoara au reușit o manifestație efectivă, au izbutit să spună lucrurilor pe nume, la București însă nu s-a putut face nimic, totul a rămas în fază de proiect. Securitatea era omniprezentă, turnătorii mișunau prin facultăți. Arestările s-au produs cu două zile înaintea programatei manifestații.
Răzvan Gheorghe: Pe Marcel Petrișor și pe Demostene Andronescu îi știați de dinainte de pușcărie, sau i-ați cunoscut în spatele gratiilor?
Constantin Iliescu: În momentul arestării nu-i știam, așa cum nu-i știam nici pe alții din loturi. Ne vom cunoaște în pușcărie.
Răzvan Gheorghe: Ați fost arestat în ziua de 5 noiembrie. Cum s-a întâmplat?
Constantin Iliescu: Nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc. Din ziua aia nimic nu a mai fost la fel, iar efectele le-am resimțit întreaga viață. Făceam pregătire militară, că așa era pe-atunci. Se-ntâmpla într-o zi de luni. Au venit vreo 4-5 inși de la Securitate, au stat de vorbă cu lectorul care preda la ora respectivă, ne-au scos afară, ne-au arestat și de-aici toate câte-au urmat.
Răzvan Gheorghe: Printre studenții arestați s-a numărat și Alexandru Ivasiuc, care a fost șeful lotului din care ați făcut parte și dumneavoastră. Peste ani, unii foști deținuți politic (cum a fost cazul lui Mihai Derdena) vor acuza că, după arestare, în perioada pușcăriei și în timpul în care a fost plasat în domiciliu obligatoriu, Ivasiuc ar fi colaborat aplicat cu Securitatea, turnându-și colegii de suferință. Alți foști deținuți politic (printre care regretatul Marcel Petrișor) au susținut că, dincolo de o personalitate colțuroasă, lui Ivasiuc nu i se poate reproșa nimic în perioada anchetelor și a anilor în care a fost privat de libertate. Dincolo de asta, nimeni nu neagă colaborarea pe care Ivasiuc a avut-o cu Securitatea după eliberare, colaborare care avea să se întindă pe durata întregii sale vieți. L-ați cunoscut personal, dumneavoastră ce părere aveți? A colaborat Alexandru Ivasiuc cu Securitatea și în anii detenției, sau asta s-a întâmplat numai după eliberare?
Constantin Iliescu: Înainte de arestarea lui și a noastră, Ivasiuc nu a dat niciodată vreun semn că ar fi avut vreo legătură cu autoritățile. Nu am văzut nimic suspect în comportamentul lui și nici nu am auzit nimic în sensul ăsta. De asemenea, la fel ca Marcel Petrișor, eu nu cred că Ivasiuc a colaborat cu Securitatea încă din anii detenției. N-am auzit să fi făcut măgării la pușcărie, însă e evident că a colaborat cu Securitatea după eliberare. Asta-i clar.
În cazul lui a fost vorba de oportunism. Voia să scrie și să fie publicat, voia o carieră la vedere și-și dorea o recunoaștere publică. Mulți au cedat la fel ca el, însă alții – printre care Paul Goma – au refuzat în mod constant orice fel de colaborare, conștientizând că așa ceva contravine oricărei morale. Nu știu ca, după eliberare, Ivasiuc să-și fi turnat foștii colegi de pușcărie – poate că totuși or fi informații de genul ăsta în dosarul lui de la CNSAS, dar eu nu l-am citit. Din câte se observau cu ochiul liber, Ivasiuc avea alte misiuni – Securitatea îl transferase la Ambasada SUA, urma să primească o bursă în SUA și să facă niște drumuri în Anglia.
(Constantin Iliescu / 1952, cu patru ani înaintea arestării / arhiva familiei)
Răzvan Gheorghe: Să revenim la momentul arestării dumneavoastră. Cum au decurs anchetele? Știu că brutalitățile și tortura au fost dominantele. Domnul Marcel Petrișor mi-a relatat bătăile sălbatice la care a fost supus Alexandru Ivasiuc. Pentru ca cititorii să înțeleagă la ce ne referim, reproduc aici un pasaj din interviul pe care regretatul Marcel Petrișor mi l-a acordat în urmă cu șapte ani:
”Enoiu se plimba rânjind prin încăpere, total dezbrăcat de la brâu în sus, în timp ce șoldurile și picioarele îi erau acoperite de un cearșaf stropit cu sânge, care avea rolul de a-i păstra curați pantalonii uniformei. Pe parchet erau dâre groase de sânge. Ce mai… un spectacol de abator modern, dom‘le! Bietul Sașa Ivasiuc zăcea prăbușit într-un colț, dar nu l-am putut recunoaște din prima clipă, fiindcă părea un șomoiog de zdrențe care sângera. Am observat că era înconjurat de vreo opt vlăjgani înarmați cu bâte împletite, speciale. Îl masacraseră… Ivasiuc fusese călcat în picioare și lovit în cap cu bâtele până când își pierduse cunoștința. Gheorghe Enoiu – supranumit ‹Măcelarul de la Interne› – era regizorul animalic al acestui masacru”.
Dumneavoastră cum ați trecut prin anchete?
Constantin Iliescu: Așa a fost, cum ți-a relatat Marcel, Dumnezeu să-l odihnească. Toți cei arestați am trecut prin același tratament care i-a fost alocat lui Ivasiuc. Toți, fără vreo discriminare. Securiștii dădeau să te distrugă, nu să te sperie. Au fost multe brutalități și umilințe. Nu-mi place să vorbesc despre asta, mă indispune amarnic. Carnea nu are memorie, slavă Domnului, dar amintirile dor. Securiștilor nu le păsa câtuși de puțin că distrugeau vieți la grămadă. În cazul nostru, al studenților din lotul mediciniștilor, anchetele s-au desfășurat numai la Ministerul de Interne, în timp ce alți studenți au ajuns la Securitatea Uranus.
Răzvan Gheorghe: Ce îi interesa în principal pe anchetatori?
Constantin Iliescu: Ne acuzau că fuseserăm organizați din exteriorul țării și încercau să facă tot soiul de legături delirante. Nu ne-a organizat nimeni, ăsta e adevărul. Eram câțiva studenți, care, auzind de cele întâmplate la început în Polonia și apoi în Ungaria, ne-am gândit să facem și noi un protest pe 7 noiembrie, dar bineînțeles că arestările s-au pornit încă de pe 5 noiembrie.
Sunt convins că cineva ne-a turnat, însă identitatea turnătorului e dificil de stabilit acum, după atâția ani. Desigur că Securitatea a avut agenți informatori, infiltrarea de cârtițe printre studenți era o practică larg uzitată. Pe unii îi dibuiai, pe alții nu. De exemplu, pe cei ieșiți din Școala specială de la Bacău îi știam deja, ne era cât se poate de clar cu ce se ocupau și comportamentul lor proba asta. La Bacău funcționa un soi de școală specială, care ținea doi ani de zile, destinată membrilor de partid care se pregăteau pentru diverse funcții. Din rândurile lor au fost racolați numeroși informatori, asta era de notorietate în anii ăia. Cred că de acolo provenea nucleul de colaboratori infiltrat în Facultatea de Medicină Generală, nucleu care ulterior a rezolvat treburile Securității. Erau pregătiți.
Anchetele au ținut cam jumătate de an, apoi a urmat simulacrul de proces. ”Lotul Ivasiuc” a fost judecat la Tribunalul Militar din strada Negru Vodă. Deși nu ne făceam vinovați de absolut nimic – la urma urmei, manifestația nici nu avusese loc –, eu am fost condamnat la 2 ani de închisoare, Remus Petcu a primit 3 ani, lui Paul Iliescu i-a dat 1 an, iar Alexandru Ivasiuc a fost condamnat la 5 ani, el fiind șeful de lot.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Răzvan Gheorghe: Unde v-ați executat condamnarea?
Constantin Iliescu: Cei doi ani i-am petrecut în integralitate la Jilava. Am stat într-o celulă numai cu studenți. Cred că eram 32, așa îmi amintesc. Nu ne-au amestecat nici cu vechii deținuți politic, nici cu alte grupuri. Am fost complet izolați – numai noi, numai regim de celulă, adică nu eram scoși la activități penitenciare. Comunicam prin Morse ciocănit în pereți. Evident, întreaga Jilavă comunica așa. Acolo avem să-l cunosc pe Marcel Petrișor, însă a rămas foarte puțin cu noi. El urma să stea în Casimca Jilavei, unde autoritățile i-au aruncat pe mai mulți supraviețuitori ai Experimentului Pitești. Regimul voia lichidarea lor, nu puțini au murit în chinuri. Petrișor nu trecuse prin ororile de la Pitești, însă securiștii îl suspectau că fusese legionar, ceea ce nu era adevărat. Acuzația asta era folosită obsesiv la adresa oricui, doar pentru a distruge vieți. Cât despre Pitești, acolo a fost cea mai cumplită treabă. Nicăieri în lagărul comunist nu s-au petrecut barbariile de la Pitești.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Răzvan Gheorghe: Cum se comportau gardienii de la Jilava după Revoluția din Ungaria?
Constantin Iliescu: Eh, își făceau meseria fără menajamente: rigoare și sancțiuni la ordinea zilei, ocazional bătaie. Ca să treacă toată lumea prin rigorile închisorii eram pedepsiți și duși la carceră pe rând. Adică la Neagra, cum i se zicea, iar Jilava avea multe Negre. Nimeni nu scăpa de asta în perioada aia. Neagra era pedeapsa pentru deținuții care încălcau regulamentul administrativ. De regulă te băgau cam 4-5 zile la carceră. Era umezeală, frig, întuneric. Abia în cea de-a treia zi îți aduceau un blid cu așa-zisa mâncare, un castron de-ăla cu zeamă lungă și atât. Când m-am eliberat, mai cântăream doar vreo 51 de kilograme din 65-66, câte avusesem înaintea arestării. Pe lângă asta, regimul carceral te îmbătrânește galopant. După doi ani de zile ești complet modificat.
La Jilava, ceea ce se numea ”asistență medicală” însemna niște pilule de vitamina C, cel mult perfuzii cu sulfatiazol. Altceva nu am văzut acolo.
Răzvan Gheorghe: Mureau mulți deținuți la Jilava?
Constantin Iliescu: Mureau destui, asta era inevitabil în condițiile de acolo. Se știa că mor oameni, au murit și de la noi din cameră. Lucrurile astea erau cunoscute de toată lumea. Am avut și două cazuri așa, mai speciale. Un băiat de vreo 35 de ani – Negrea, student la Filologie – s-a spânzurat în celulă. Fusese supus unor brutalități cumplite, ajunsese delabrat mintal. S-a spânzurat în toiul nopții, noi dormeam și n-am prins de veste. Avea patul lângă fereastră, sus-sus, la nivelul al treilea – paturile erau etajate pe trei niveluri. Până jos să tot fi fost aproape 2 metri. Și-a pus cureaua de gât, a prins-o cât de bine a putut și aia a fost… Dimineață l-am găsit țeapăn, atârna lângă noi. În cameră s-a mai spânzurat un student, care a procedat la fel ca Negrea, dar am uitat cum îl chema.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Cu toate acestea, ia în calcul și că, în raport cu ce se întâmpla în Casimcă, noi am avut totuși un regim oarecum acceptabil. Nu mai era chiar ca în ‘48-‘49, dar de Neagra tot nu scăpa nimeni.
Mulți deținuți au pierit măcinați de tuberculoză, întregul mediu era infestat cu bacilul Koch. Cum să-ți reziste organismul în condițiile alea mizerabile, fără hrană adecvată și fără o asistență medicală reală? Doar tinerii aveau o șansă. La un moment dat și pe mine m-a doborât boala, eram vlăguit cu totul. Atunci m-au băgat în camera tuberculoșilor unde am văzut multă moarte și suferință. În perioada aia se murea pe capete de tuberculoză, mai ales bătrânii, care suportau foarte greu regimul carceral. Puterea lor de a se adapta era foarte, foarte scăzută. În genere, dacă aveai peste 60 de ani nu mai ieșeai de-acolo decât cu picioarele-nainte. Pentru bătrâni, camera tuberculoșilor era un vestibul al morții. Oricum, de-acolo nu mai ieșeai întreg, asta-i o certitudine. Ieșeai dărâmat ca vai de tine, cu plămânii distruși, cu ficatul praf, cu probleme psihice… Obligatoriu, rămâneai cel puțin cu o tară fizică. Ce să mai vorbim despre cele psihice?
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Răzvan Gheorghe: Pe Ion Varlam l-ați cunoscut în perioada detenției sau după aceea?
Constantin Iliescu: La Jilava l-am cunoscut, acolo am devenit prieteni. Prima oară îl arestaseră la numai 14 ani, fusese chinuit în ultimul hal. Ionică era dârz și demn ca nimeni altul, mi-a fost un coleg foarte bun. Cu toții i-am remarcat devotamentul și spiritul de sacrificiu. Ionică a fost colțuros dintotdeauna, personalitatea lui ieșea în evidență. După eliberare a avut șansa să-l ia rudele la Paris, unde și-a revenit așa cum trebuie, a studiat și a putut avea o viață normală, ceea ce în România e dificil chiar și acum. E un om deosebit. A rămas aceeași voce incomodă.
Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră ce ați auzit, în cei doi ani rămași la Jilava, despre așa-numitul Experiment Pitești?
Constantin Iliescu: Câte ceva știam despre monstruozitățile săvârșite la Pitești, cu atât mai mult cu cât, judecându-se procesele Piteștiului, o parte dintre deținuții implicați fuseseră aduși la Jilava, ca să-i aibă la îndemână securiștii pentru diversele suplimente de anchetă. Probabil că din lipsă de spațiu, la un moment dat ne-au băgat în cameră vreo trei-patru piteșteni aflați în cercetare, însă au rămas doar câteva zile cu noi. Nu le mai rețin numele. Deși vorbeau foarte, foarte puțin despre perioada aia, fiind vizibil marcați, ne-au spus unele grozăvii care ne-au ridicat părul în cap. Te lua cu rece când îi auzeai. Erau cât se poate de conștienți că Securitatea se pregătea să-i scoată țapi ispășitori pentru ororile de la Pitești, organizate și coordonate chiar de Securitate. Ăsta-i adevărul. De la ei am aflat ce a însemnat Piteștiul.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Răzvan Gheorghe: La 4 noiembrie 1958 v-ați terminat condamnarea, însă în loc să fiți eliberat după cei doi ani petrecuți la Jilava, urma să fiți plasat pentru încă doi ani în domiciliu obligatoriu, la Lătești. Povestiți-mi, vă rog, despre această perioadă, care la rându-i a presupus numeroase privațiuni, dificultăți și umilințe.
Constantin Iliescu: După eliberare m-au trimis direct în domiciliu obligatoriu la Lătești, în Bărăgan. Condițiile de viață erau sub orice critică, a fost o perioadă foarte grea. Foame, frig, mizerie, privațiuni de toate felurile. Cei mai mulți dintre foștii deținuți trimiși la Lătești erau țărăniști, în rest, câțiva liberali și câțiva legionari. Acolo era și doamna Maria Antonescu, văduva mareșalului Ion Antonescu. Mi-a fost vecină, că aveam fiecare coliba noastră. Era o femeie distinsă, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului și toată lumea îi acorda respectul cuvenit. La Lătești se afla și Elena Codreanu, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu. Avea o fire demnă și senină, cu toții o respectam. De regulă, țărăniștilor le fuseseră fixate domiciliile obligatorii la Lătești și Răchitoasa, de aceea erau majoritari.
Inițial, în urmă cu niște ani, la Lătești și la Salcâm fuseseră deportați gospodarii de frunte ai satelor bănățene. La-nceput au fost nevoiți să-și sape bordeie și să trăiască sub pământ, apoi au primit permisiunea să-și ridice niște cocioabe ca vai de ele. După plecarea bănățenilor, colibele astea le-am folosit noi, deținuții politic trimiși în domiciliu obligatoriu. Am trudit la muncile câmpului în schimbul unor bani de toată umilința, fiindcă altfel n-aș fi putut supraviețui de azi pe mâine. Balotare, cărat baloți, muncile de toamnă și de primăvară – timp de doi ani le-am făcut pe toate. Așa îmi puteam cumpăra câte ceva de mâncare, dar a fost tare greu.
În Lătești mai rămăseseră vreo 4-5 familii de bănățeni, își stabiliseră gospodăriile acolo. Unii mai aveau câte o vacă și luam lapte de la ei. Era un francez care fusese condamnat și ăsta făcuse rost de doi măgari cu care se ducea până la Fetești și ne aducea pâine în fiecare zi.
Măcar ne puteau vizita familiile, asta a contat enorm pentru toți. În rest, eram într-o pușcărie fără gratii. La Lătești funcționa un post de Miliție foarte activ, caraliii erau destul de prezenți. Din când în când, securiștii veneau și făceau controale, răscoleau totul în funcție de interesele urmărite. Ne trezeam cu ei pe cap și ne făceau percheziții pe la 4-4.30 dimineața, cam așa – orele preferate ale securiștilor. Asta s-a întâmplat de trei ori în decursul celor doi ani petrecuți acolo. Evident că n-au găsit nimic, ce să găsească? Eram complet izolați. Și dacă te deplasai la o muncă sau alta, n-aveai voie decât pe o rază de 3-4 kilometri în jur, altfel te aduceau imediat cu milițienii.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
Răzvan Gheorghe: Așadar, comuniștii și Securitatea v-au răpit cel puțin patru ani din viață – doi de pușcărie și alți doi de domiciliu obligatoriu. Cum a fost după aceea? V-a fost greu să găsiți de muncă?
Constantin Iliescu: De muncit am găsit, că m-am calificat ca montator de aparate de telecomunicații. Trebuia să trăiesc din ceva. Am făcut o școală de trei luni și următorii doi ani i-am lucrat în telecomunicații. Pentru așa ceva nu era necesară o autobiografie în care să îți precizezi trecutul astfel încât să reiasă că ai originea sănătoasă sau nesănătoasă, cum se întâmpla în cazul admiterii la facultate.
Răzvan Gheorghe: Ați mai avut probleme cu Securitatea?
Constantin Iliescu: La ceva timp după plecarea din domiciliul obligatoriu, când mă angajasem și mergeam de colo-colo, în funcție de lucrări, m-am trezit convocat la Securitatea de la Fetești. Deplasându-mă des și la intervale scurte, securiștii intraseră la bănuieli, așa că m-au chemat ca să mă ia la întrebări despre situația mea actuală. S-au dumirit ce și cum, apoi nu m-au mai chemat niciodată, însă am simțit că m-au supravegheat în permanență.
Răzvan Gheorghe: Ați reușit să vă reluați facultatea?
Constantin Iliescu: Nu mi-a fost permis să reiau Facultatea de Medicină Generală. Eram în anul al IV-lea când mă arestaseră. Până la urma am reușit să fac o facultate, dar am fost dat afară din trei facultăți înainte de asta. A fost o perioadă extrem de grea pentru mine. Inițial am încercat la Politehnică, am intrat, dar după patru luni m-au dat afară. Eram fost deținut politic, aveam ”origine nesănătoasă” și evitasem să declar asta, fiindcă știam prea bine că nu m-ar mai fi primit. Pe urmă am încercat la Facultatea de Medicină Veterinară, am intrat, am făcut patru ani, m-au depistat și m-au dat afară din nou – era vorba despre declarații mincinoase: adică am omis, din nou, să precizez că fusesem deținut politic în autobiografia aia pe care o completai înaintea admiterii. Pentru declarații false te exmatriculau, dar au fost și persoane sancționate cu câte o lună de închisoare.
Așadar, pe lângă doi ani de pușcărie și doi ani de domiciliu obligatoriu, eu am mai pierdut și patru ani din prima facultate la care se adaugă alți patru ani din cea de-a treia facultate. Scârbit de întreaga situație, m-am îngropat în muncă și n-am mai încercat decât în ‘64, când nu mai erau restricții pentru politici. Atunci am intrat din nou la Facultatea de Medicină Veterinară. Am făcut-o foarte ușor, n-am întâmpinat nici cea mai mică problemă. Unii dintre foștii colegi ajunseseră profesori și seminariști. Ulterior n-am ocupat niciodată o funcție de conducere sau de decizie. Securitatea se ocupa de asta fără să o văd.
Încă din timpul facultății am reîntâlnit colegi din detenție și am cunoscut alți foști deținuți politic. Nu m-am ferit de relațiile de genul ăsta. Din cei cinci care am fost condamnați inițial în cadrul lotului de la Facultatea de Medicină, trei au murit cam la doi-trei ani după eliberare. S-au chinuit ca vai de ei, au contactat diverse boli și au suferit de pe urma traumelor cauzate de anchete și detenție. Nu s-au mai putut readapta.
Cu excepția lui Alexandru Ivasiuc, cu toții am fost nevoiți să facem alte facultăți, nu ni s-a permis să ne reluăm studiile curmate. Ani și ani pierduți, vieți spulberate… Dar, așa cum știm, la Ivasiuc a fost o cu totul altă poveste, a avut facilități și i s-au deschis diverse uși fiindcă era angrenat în activitățile trasate de Securitate. În pușcării și lagăre nu a colaborat cu Securitatea, însă a făcut-o după eliberare și asta s-a văzut.
(Fortul 13 Jilava / sursa: arhiva Podul.ro)
A fost greu să pierd atâția ani din viață cu închisoarea, domiciliul obligatoriu și exmatriculările. Am tot luat-o de la capăt, din nou și din nou. A fost dificil să-mi fac o meserie, să-mi regăsesc drumul, fiind întors de-atâtea ori în puncte moarte. Am muncit din răsputeri ca să am ce pune pe masă. Slavă Domnului că măcar părinții mei nu au avut probleme cu Securitatea. Din câte știu ei n-au fost urmăriți, eu eram ținta. Mă rog, unele neamuri mai îndepărtate se plângeau că nu s-au realizat din cauza mea. Adică, sugerau că nu li se permitea să ocupe un post sau altul, fiindcă erau rude cu mine, un fost deținut politic. Or fi fost rudele mele, dar dacă au ajuns să recurgă la astfel de vorbe, înseamnă că n-aveau valoare. Adică întotdeauna e de vină altcineva pentru că tu nu ai fost în stare să reușești.
Răzvan Gheorghe: Înțelege societatea românească dezastrul pe care l-a adus și l-a săvârșit comunismul în țara noastră?
Constantin Iliescu: Nu. Și dacă nu a înțeles până acum, pe viitor va fi și mai dificil, dacă nu imposibil. Asta-i tot o consecință a deceniilor de comunism și a diverselor tipuri de reeducare.
