Bartolomeu și pigmeii

Nu îmi mai cer scuze că mă repet, repetându-mă așadar în continuare fără alte precauții și chiar fără nicio jenă. Cât trăia, am evitat să scriu despre el. Am făcut o excepție di grande când a împlinit 80 de ani. La mirarea lui hâtră, dacă a murit fără să bage de seamă, i-am răspuns că nu am scris despre el, ci am adus un dublu omagiu: părinților care l-au născut și gardienilor care nu l-au omorât în bătăi. Parcă îl aud: Măi, băiete, Radule! Și o îmbrățișare cât toată rezerva Băncii Naționale. 

Acum, sărac, trăind pe datoria amintirilor, de peste un deceniu, în apropierea zilei plecării lui dintre noi, la final de ianuarie, revin la omul, scriitorul și ierarhul Bartolomeu Valeriu Anania. Insist nu pentru că aș avea ceva nou de spus despre el sau că, în sfârșit, aș povesti chestii picante, întâmplări sau situații, nici cuvinte de duh nu am a transmite și nici altele de felul acesta. Figura lui este arhicunoscută, iar propriile memorii o lectură mai mult decât lămuritoare legată de autor și mai ales de epoca în care Dumnezeu l-a plantat precum un par în mijlocul furtunii. Că, iată, insistă să fie și azi un reper, că predicile lui răsună încă în chilii, în mașină sau în orele de tihnă ale noilor generații, clerici și mireni, căutători și curioși deopotrivă, că este citit, citat și regretat, că frecvent sunt întrebat ce ar fi zis despre cutare eveniment sau om, că (ne) spune mai multe de dincolo de mormânt decât alții în funcție, vii, dar expresivi precum hidrantul dintr-o sală de expoziție – toate acestea dovedesc de la sine, adică fără nicio contribuție din partea mea, că avem a face în cazul lui cu o biografie solidă, cu o viață cizelată la nivel de model, cu o prezență. Că este admirat sau detestat, unul ca el nu poate lăsa pe nimeni cât de cât serios indiferent. Nici acum și probabil nici prea curând, în viitor. 

Anul acesta, după pandemie și în plin război la granițe, nu este vorbă în vânt să ne întrebăm, deloc retoric, ce ar fi zis și făcut. Sau nu. Sau altfel. În plus, bonus/malus, după cum primește fiecare, el interoghează pe toți diriguitorii, inclusiv pe cei bisericești și nu doar de la noi. Să le luăm pe rând. Pandemia: om realist, fără ifose pseudo-duhovnicești, cu mâinile în aer, dar nici mângâiindu-și afectuos barba și coborând cu sfială și maxim de climax către engolpion, ar fi văzut situația fix cum era de văzut. Adică un pericol prezentat ca atare, înconjurat de un nimb firesc de teamă, dar ca om în vârstă sigur nu ar fi bătut ușile sau geamurile în scânduri, nu ar fi intrat în izolament. Desigur, ar fi respectat regulile, nu ar fi încurajat pe nimeni altminteri, nu ar fi trimis în plină teroare de la început – când frecam ca nebunii clanțele, păzindu-ne bezmetic de bacterii și de viruși la un loc – pe fraierii de popi să țină slujbe clandestine, nici să se pună rău cu poliția, nu ar fi dat apă la moară și nu ar fi tremurat de frica morții proprii. Cu pandemie sau fără, tot acolo ar fi ajuns. Ce umor tonic despre moarte avea! Desigur, după primul șoc, trecând lunile și redeschizându-se bisericile, ar fi făcut întocmai cum au procedat și părinții de la Catedrala din Cluj sau din alte părți: ar fi exploatat spațiul generos din piața din față. Desigur, precum cei de la Trinitas și Doxologia sau de la alte mânăstiri mici și mari, ar fi dispus transmiterea live a slujbelor pe saitul Renașterea. Cu siguranță că ar fi înregistrat câteva cuvinte de încurajare, de mângâiere. Până aici, nimic nou sau complet diferit. Conștiința lui teologică ar fi dat însă alarma constatând că prețul deschiderii bisericilor este neîmpărtășirea poporului. Nu ar fi acceptat un asemenea târg profund necinstit, nedemn și mișelesc pentru un păstor. Ar fi susținut simplu că Biserica lui Hristos este de netrăit fără Sângele și Trupul Lui. Punct. Ar fi cerut, dar nu de caterincă, să se închidă bisericile din eparhie decât să devină ele însele caricatura unei realități golite de conținut. În virtutea experienței americane, mai ales a apropierii de antiohieni, ar fi cugetat și ar fi cerut sfatul în legătură cu alte forme de primire a Sfintei Împărtășanii, știut fiind faptul că actuala practică nu este nici căzută din cer și nici nu corespunde unei dogme. Probabil ar fi ajuns la o concluzie pe care, văzând reticența celorlalți episcopi, nu ar fi pus-o totuși în practică. De dragul păcii. În linii mari, cam asta ar fi făcut sau, mai exact, așa cred eu că ar fi procedat. 

Acum, ce ar fi zis despre Ucraina? Ca unul care a trăit nemijlocit înainte și după război, care a văzut în familie și între prieteni ce înseamnă pierderea celor dragi, ruina materială și declinul social, care a făcut experiența criminală a regimului comunist, îmbrățișarea sovietică printre gratiile celulei de la Aiud – nu ar fi avut nicio înțelegere pentru războiul acesta sau pentru oricare altul. În plus, amintiri dureroase s-ar fi perindat prin fața ochilor minții lui, ar fi trecut în revistă umilințele trăite când, de pildă, cei de la București l-au arestat în anii ’80, așa zicând, în România, împiedicându-l să se întoarcă la Detroit. Poate mi-ar fi povestit iarăși cu o intensitate imposibil de redat ca atare în scris episodul când un mitropolit avea să îl tragă la propriu spre telefon pentru a spune celor din America, îngrijorați, că este bine. Adică în viață. Lepra aceea cu chip angelic avea să îi surâdă suav alături de alte mutre de securiști hirotoniți, în Sinod, câțiva ani mai târziu. Ce să mai, în istorie nu poți rămâne fără “coledzi”, dar și ce umor nebun are bunul Dumnezeu! 

Întorcându-ne la Ucraina, Bartolomeu nu ar fi avut nicio rezervă să formuleze din prima zi o ectenie specială, să condamne de la amvon porcăria și, mai devreme sau mai târziu, ar fi avut contre cu unii filoruși de care, prin anumite unghere, Biserica noastră este plină. Evident, poate că unii l-ar fi acuzat, ca unul care a locuit 11 ani în SUA, că este “omul americanilor”. Nicio pagubă și nicio emoție, câtă vreme nimeni, dar chiar nimeni nu l-ar fi putut bănui de simpatii față de Putin sau față de Kirill, cizma metafizică a credinței deturnate strivind cu plăcere diabolică trupul hristic al celor botezați în numele Sfintei Treimi. După câte vedem, nici la acest capitol nu ar fi fost altceva decât cei de azi, poate doar cu alte accente și, da, cu fix ceea ce lipsește multora: cu reală autoritate de om pățit, încercat, probat. 

Una peste alta, sărind cumva din cadrele unei narațiuni oricum contrafactuale, mă amuză ce ar fi putut, insist: ipotetic, să spună despre unele memorii cu el scrise în ultimul deceniu și ceva, de când își are "biroul" în cripta de la Cluj. Cred că, așa cum l-am cunoscut – și, vorba lui Kästner din „Sachliche Romanze”, man darf sagen: wir kannten uns gut –, ar fi fost mișcat de unele pagini, mai ales de cele izvorâte din pană feminină, l-ar fi certat amical pe regretatul Aurel Sasu pentru publicarea „Însemnărilor”, dar cu siguranță că ar fi făcut de x ori gestul lui caracteristic cu mustața, citind sutele de pseudo-amintiri ale unor pigmei care, cum bine spune Eminescu, se lustruiesc pe ei, fără încetare, admirând în ei înșiși perfecțiunea îngăduită de Creator. Doar mort, Bartolomeu a putut fi luat drept salată sau garnitură la celebritatea unor vietăți mișcătoare. Oricum, seara, după ce am fi desfăcut un cognac bun și ne-am fi cinstit, mi-ar fi repovestit anecdotele lumii literare interbelice, constante, acum și atunci, fiind vanitatea în loc de talent și popularitatea forțată în loc de recunoaștere solidă. La plecare, i-aș fi întors vorba fostului ușier de la Patriarhie, urându-i noapte bună din partea unui contemporan. Ar fi râs și din vocea lui baritonală s-ar fi născut un ison de care, azi, mă țin și eu, dar nu pentru că aș fi impresionat de mulțimea pigmeilor, ci de Everestul nesimțirii lor. 

Dumnezeu să îl odihnească pe părintele nostru Bartolomeu,

pe cavalerul Logosului și leul Ardealului,

iar nouă să ne dea măcar o parte din 

mintea, verbul și mai ales, de urgență, 

din caracterul lui!