Scandal în BOR!

Așa titrează de regulă ceea ce convențional se mai numește media la noi – fapt care nu exclude supraviețuirea ca prin minune a unor jurnaliști reali și chiar a unor proiecte publicistice meritorii – când apare ceva care doar miroase a scandal. Ocazii, din păcate, sunt, ba deranjant de multe, în rafală: un blestem aici, dincolo un preot care se mas…ză lângă o școală, ziua în amiaza mare, aici un “popă” căzut în apă, de Bobotează, în Italia (de fapt, am înțeles că era coșcogeamitea arhiereul, din fericire cu simțul realității și al umorului), dincolo un stareț care dă binecuvântări ecroșate, aici un duhovnic iubitor de enoriașe, acolo o înregistrare din care rezultă constrângerea din partea unui mitropolit a unui venerabil fost stareț să semneze o decizie “unanimă”, aici nu știu ce remarcă idioată, făcută tot de un membru al Sinodului, despre Putin, femei și alte teme, dincolo o năzdrăvănie, un picior retoric alunecat sau o fractură de logică femurală în toată regula. 

Am spus-o de atâtea ori în ultimele decenii, adică de când, prin conjuncturi și în condiții necontrolate de mine, am fost în situația de a spăla, omenește vorbind, obrazul instituțional: Biserica Ortodoxă Română este cu adevărat o Biserică Națională, fără ghilimele și fără nicio contestare validă, pentru că niciun alt corp social nu reflectă mai fidel și nu actualizează mai convingător calitățile și defectele noastre naționale precum o face BOR. Sociologic, însuși statutul de confesiune majoritară implică statistici nu tocmai plăcute: este adevărat că avem un patrimoniu spiritual-cultural fără egal, așa cum la fel de adevărat este că adăpostim și tot felul de “podoabe”, de perle ruginite și aur clocit. Inevitabil, cine are mult, aflăm din Evanghelie, primește și mai mult, inclusiv bătăi de cap. Din acest punct de vedere, lupta acerbă anticorupție sau pro-frumusețe rămâne o chestiune de angajament sectar, cu șanse scăzute de a entuziasma până la capăt masele. Sfințenia, ca inteligența, este o cantitate fixă, dar populația în creștere. Global vorbind. 

Acum, revenind la necazurile care se întind pe firul săptămânii, între două Duminici, am ascultat și eu înregistrarea de la Frăsinei – circulă virotic, molipsindu-te indiferent dacă ai sau nu calculator – pusă la cale de cineva cu o deontologie suspectă. Despre conținutul discuției pot spune doar atât: noaptea minții. Nu mai contează cine participă și care este tema. Este suficient să iei act de nivelul sub orice critică și deasupra oricărei circumstanțe la care se derulează episodul. Acesta în sine, fără alte explicații, ajunge pentru a pricepe, pe fugă, că avem și noi probleme, dar nu oarecare, ci de sistem, cum se spune. După manualele acelea corporatiste, ne încadrăm automat în comunicare defectuoasă și (auto)erodare a ierarhiei decizionale, ajungând până la abuz emoțional și altele de genul acesta. Pe scurt: nu doar că avem “proștii” noștri, dar nici “deștepții” nu sunt total inofensivi. 

Ce mă preocupă acum nu este să pun gaz pe foc – chestiune scumpă iarna aceasta! - și nici să chițibușez de pe margini, ci să ne lămurim împreună unde și cum ne plasăm. Majoritatea scandalurilor, reale sau prezentate în chip denaturat, în Biserică și nu numai, au la bază tehnica: înregistrări, filmulețe, poze, transcrieri din stenograme, extrase de cont și alte piese ale unui probatoriu. Concret, lista mijloacelor prin care ne dăm de gol, suntem prinși în fapt sau, de ce nu?, lucrați prin atribuirea frauduloasă a unor ipostaze inexistente, a devenit foarte mare. Au apus vremurile când piesa liturgică de bază era părintele microfonor, cum îl numea cu amuzament enervat maestrul Sorin Dumitrescu, când reportofoanele erau, cel puțin în viața bisericească, folosite cu precădere în scopuri ziditoare, salvând de la uitare predici sau conferințe din care ne hrănim și azi. Pe scurt, vrăjmașul este mai mult decât oricând pe recepție, cu abonamentul la zi și trafic maxim de date garantat. 

Ceea ce unii au uitat lăuntric, sunt azi fortați să reînvețe într-un decor schimbat: riscurile comuniunii cuprind forme și posibilități care exced controlul, binecuvântarea, nihil obstat-ul. De fapt, de la Gutenberg încoace, am asistat prin tipografie la democratizarea accesului la text, la sursă, chestiune care avea să se traducă rapid în accesul generalizat la informație, la putere. Întreaga modernitate ca proiect de emancipare și de autoinstituire are la bază spargerea monopolului, ergo a monarhiei, contestarea centrului, atentatul la verticală, de unde, după câteva secole, constatarea strict obiectivă că lumea, pe lângă tot felul de beneficii incontestabile, se prezintă grav dezaxată, năucită. Cum de la Biblie ca primă tipăritură s-a plecat, tot acolo ajungem: “ofertele” credinței se concurează între ele, de multe ori efectul de imagine punând între paranteze lucrarea Adevărului. Renașterea nu concurează doar iconicul, tabloizându-l la propriu, dar și Babilonul, monument UNESCO, contestă Cincizecimea, actul fondator al unității în diversitate.

Așadar, tehnic și nu doar, momentul în care ne găsim este pe cât de precar din punctul de vedere al canalelor de comunicare, canonicitatea nemafiind același lucru cu unicitatea, cu mesajul verificat, pe atât de contestatar la adresa oricărei forme de autoritate prin pulverizarea catedrei, a punctului de maximă elevație și abandonarea amvonului. Toți putem trage cu ochiul și urechea la toți, dar nimeni nu mai este dispus să asculte/vadă pe nimeni. Comunicăm, așa zicând, fără a ne mai spune nimic, fix precum acei tineri care își dau întâlnire ca să se uite în grup fiecare pe telefonul lui. Șarpele insidioas al posibilității neactualizate se încolăcește în jurul bățului uscat al părerii de sine care refuză orice schimbare, metanoia. Cumplit semn al noului pustiu prin care, prin pedagogia doar de Dumnezeu știută, suntem nevoiți să trecem! 

În fine, brutal și concret: dacă nu luăm act, oameni ai Bisericii, de schimbarea paradigmei, cu bunele, câte sunt, și relele, evidente, ale acesteia, riscăm să nu fim luați nici noi în serios, să ne consumăm energia pe certuri intestine, reeditând starea jalnică pe care un Pavel, în scrisorile sale, o descrie și o îndreaptă. Faptul că, revenind la Frăsinei, cineva simte nevoia unei măsuri de siguranță, înregistrând, așa cum simte și eventual obligația morală, postând cele înregistrate, arată impasul în care ne găsim. Nu altfel decât lumea “din afară”, conflictul dintre tehnologie și antropologie, dintre curent și Duh, dintre înșurubare și fundamentare ne patronează cotidian. A te revolta, pe bună dreptate, că, păstrând aproape exemplul sugestiv, cineva înregistrează este în miniatură revolta pe care o vor fi simțit unii în epocă în fața unei ediții neconforme a Scripturilor. Nu întâmplător, marele comunicator și demitologizator, destabilizând pe măsură, al modernității emergente, Erasmus, vorbește despre “Veritas filia temporis”. 

Anonimul de la Frăsinei și Erasmus au în comun o evidentă rezervă față de modul cum este exercitată autoritatea. Or, pusă în practică discreționar, umoral, golănește chiar, aceasta se golește de sine, fuge, se mută la crăpatul zorilor, fără zgomtot și deranj, dar cu urmări prelungi și păguboase. Iarăși, instruindu-și ucenicii sau dând sfaturi generice, același Pavel, chinuit de neputința omenească a Bisericii lui Hristos incipiente de a găsit chiar în El punctul comun, căzând în agitația dezolantă și dizolvantă a gnozei – eu sunt al lui ăsta, eu din școala celuilalt, eu știu așa, eu am aflat altfel –, de unde și constatarea că fraierii/perdanții sunt foști inteligenți care nu s-au putut pune de acord, îi îndeamnă, precum Mântuitorul, să fie tot una cu ceea ce pretind de la alții. Unitatea dintre vorba și faptea mea și cea între frați ca premiză a unității și credinței celorlalți, nelămuriți, neconvinși. 

Când unitatea se face praf, când autoritatea, prin persoana celui care o exercită, una spune și alta este, una fumează și alta predică, atunci nu este de mirare, iată, că nu doar cei din afară nu mai intră, dar nici măcar cei ai casei, prin naștere mai ales, încep să dea semne de indiferență sau de agitație. Nimic nou sub soare: certa dintre funcție și harismă, prefațată de cea dintre Petru și iarăși același Pavel pe tema prezenței istorice versus contemporaneității în Duh, dintre evreitate ca dat etnic și universalismul chemării la mântuire – tăierea împrejur a sufletului! – se rostogolește iarăși și iarăși. Nu, nu este bolovanul sisific și nici predestinare, ci încăpățânarea omenească, îndărătnicia și abilitatea noastră de a amâna, de a ne hârjoni sinucigaș cu remediul, dându-i târcoale inclusiv atunci când am avea nevoie el, fapt care reconfirmă definiția dată de Cioran omului: “animal surmenat”. Cu alte cuvinte, se instalează oboseala idealului. 

Iarăși sunt vorbă lung, iar cei care, curioși fără curiozitate, atrași doar de titlu, așteptând nu știu ce dezvăluiri, au adormit după primele două paragrafe. Acum, chiar pe scurt și în șoaptă: nu vremurile sunt noi în chip radical, ci păcatele oamenilor sunt vechi în mod scandalos. Da, se pot îndrepta, chiar se impune, precum asceza care nu pornește din suflet ci, la început, din perete, din calendarul în care sunt trecute zilele și perioadele de post. Putem analiza, diseca și preciza multe altele, dar mă opresc la cuvântul de duh, spus din inimă, cu oftat, de fostul stareț al Sihăstriei, Părintele Victorin de fericită memorie: Ortodoxia este minunată, dar să fiu al dra-ului, că nu este trăită!