Declarația de astăzi a lui Klaus W. Iohannis ne face pe toți caraghioși

Am sperat, exclusiv pe baza promisiunilor/asigurărilor guvernanților, că încetează situația de umilință de la granițele interne ale UE. Rupți în fund, traversați de tot felul de curente, unul mai zbanghiu decât altul, traumatizați după doi-trei ani de pandemie, război, acum inflație, prizonieri ai companiilor care parcă ne dau energia pe gratis, am fost alături de cei mai mari. În consecință, am luat-o în plex, personal și în grup, decizia unui guvern de incompetenți care îi fac de rușine inclusiv pe austriecii lor. Chiar azi vehiculau ideea unui zid între Bulgaria și Turcia. 

Una peste alta, precară, cu eroisme care țin trei zile, societatea românească a făcut inevitabil, repet: cu largul concurs al autorităților, din Schengen meciul nostru național. În lipsă de calificare la CM-ul în desfășurare. Oameni serioși ai țării acesteia au îndemnat la precauție - boicotul având noimă doar dacă nu are efect de bumergang sau, tradițional pe la noi, de greblă -, dar au indicat mecanismele prin care, ținută pe nedrept în liga a doua, România poate juca european altfel, mai demn: redevențe, revizuiri de contracte, teme ridicate, nu doar voturi automate, dezbateri, cum s-a văzut, în forurile comunitare etc. 

Toate se dovedesc umsonst, adică de degeaba. Nu avem criză diplomatică la ora asta cu Austria, orizontul de aderare la Schengen fiind 2023. Ghinion! Trebuie să remarcăm sclipitoarea minte care a stârnit mușuroiul, care a momit pisica și a promis copilului un cadou. Așteptare de idioți. Un FNI pe politică externă. Dar, nu, nu avem criză diplomatică etc. Putem să îi criticăm - oricum, bine facem, că doar prin critică se călesc ideile bune - pe suveraniști, pe suprematiși, pe daciforii și dacifonii patriei, dar prestația de acum este, la propriu, aur curat. Ne așteaptă luni între agonie și extaz pe scena publică.

Acum 33 de ani, la Timișoara, începea ceva care ne-a adus pe cap, din om în om, din serviciu în serviciu, pe cineva. Atunci, la Timișoara, iar apoi la București și în alte locuri, s-a murit. Tot din entuziasm, din credința că viața este ultima alernativă la moartea nădejdii. Curând, atunci, am asistat, sedați, la un proces care nu a fost un proces condus de acuzatori care la rândul lor sunt acuzabili. O imensă cacealma fondatoare la sorocul căreia, în aceste zile încă relativ calde de decembrie, tot la cacealma cineva ne spune să stăm liniștiți la locurile noastre, cuminți. Chiar așa: dacă tot va fi în 2023, de ce atâta agitație? Mai bine ridicăm paharele și ne urăm convingător:

Prost!