Prof. Ioan Stanomir: „Rusia este o închisoare dintre ale cărei ziduri mai pot răsuna doar tonurile entuziaste ale marșurilor oficiale”

Profesorul Ioan Stanomir, politolog, scriitor, istoric și constituționalist deopotrivă, scrie, pe platforma contributors.ro, despre cum strivește Rusia vocile „ce nu acceptă încazarmarea terorii și autocrației”. Este valabil acum, așa cum a fost și-n vremea Gulagului sovietic care a decimat o generație întreagă de intelectuali. Profesorul Stanomir evocă, în acest context, supliciul poetului și prozatorului Varlam Șalamov, autorul capodoperei „Povestiri din Kolîma” (publicată și la noi de editura Polirom în două, respectiv, trei volume - ediția necartonată), care și-a petrecut tinerețea în lagărele de muncă staliniste, experiență traumatică teribilă relatată în volumul menționat anterior, pentru ca apoi să sfârșească într-un spital de psihiatrie moscovit.

Ioan Stanomir pentru contributors.ro:

„Rusia lui Putin a acoperit, cu vuietul sângeros al canonadelor sale, vocea celeilalte Rusii: în acest ocean de  propagandă, de crimă şi de laşitate, decenţa şi demnitatea, memoria şi sensibilitatea devin prezenţe subversive. Ca şi în vremea Generalissimului Stalin, Rusia este o închisoare dintre ale cărei ziduri mai pot răsuna doar tonurile entuziate ale marşurilor oficiale. Vocile ce nu acceptă încazarmarea terorii şi a autocraţiei sunt strivite şi amuţite. Imperiul îşi devoră, ca de atâtea ori, poporul pe care pretinde că îl serveşte, glorios.

Din această celalaltă Rusie, aşezată sub piatra tombală a totalitarismului, vine şi Varlam Şalamov:  cel care  a petrecut o întreagă viaţă în infernul de piatră, de vânt şi de frig al Gulagului a ales să scrie, fără emfază profetică şi fără speranţă vană, despre umanitatea pe care stalinismul a condamnat-o să fie zidită de vie, aproape de marginile lumii.  Monumentul născut din vocaţia disperată a literaturii sale este seria de “ Povestiri din Kolîma”, un monument între ale cărui pagini palpită inimile celor care au murit, spre a fi înghiţiţi de neînduplecatul vânt al Nordului.

Viaţa lui Şalamov nu a cunoscut apoteoza îngăduită lui Soljeniţîn. Cartea sa, circulând în samizdat şi editată în exil, nu a fost decât parţial recunoscută drept ceea ce este cu adevărat. Scriitorul a murit, cehovian, într-un alt salon numărul 6, în pântecele unei Uniuni Sovietice ce părea de neclintit. Singurătatea sa este singurătatea operei sale. Unică şi neliniştitoare, cartea sa despre Kolîma este un testament şi un capăt de drum al istoriei înseşi.

Posteritatea lui Şalamov a fost modelată de comparaţia inevitabilă cu Soljeniţîn. I–a unit un destin al suferinţei şi al memoriei, căci ambii vin din acest adânc de moarte şi de uitare spre a trezi amintirea celor care nu mai sunt. Ambii au fost, până la  capăt,  duşmanii utopiei în care au întrevăzut firul sângeros al crimei de stat.

Dar  Şalamov are, în identitatea sa profundă, un timbru cehovian al empatiei sceptice care îl deosebeşte de profeticul Soljeniţîn. Dacă acesta din urmă s-a vrut a fi un profet ce arată lumii calea rătăcită cândva, Şalamov nu a avut, asemeni lui Cehov, decât ambiţia de a scrie, precis şi sobru, despre infernul în care a locuit. Textele sale nu cuprind pasajele de critică ideologică din “ Arhipelagul Gulag”. Ele sunt  un album de fotografii în care se află alături moartea, frigul, durerea, foamea, disperarea,  dar rareori speranţa. Ca şi Cehov, autorul  “Insulei Sahalin”, Şalamov posedă un geniu al privirii şi al detaliului. Povestirile sale sunt cronica unei coborâri în infern. Intense şi insuportabile în laconismul lor, istoriile lui  Şalamov nu pot avea un happy-end. Căci în acest domeniu al marginii  absolute nu mai există puterea de a spera.

Scriind despre poetul care moare, scriind despre agonia lui Osip Mandelştam, Şalamov scrie despre confruntarea tiraniei cu acest delicat, fragil, visător intelectual ce ajunge la capătul drumului său de chin. Nimic grandilocvent în pasajele ce îi reconstituie  trecerea. Osip Mandelştam  supravieţuieşte, în moarte fiind, pentru ca tovarăşii de detenţie să mai aibă dreptul la raţia sa: măreţia poetului se măsoară în mizerabila cantitate de pâine. 

Cei care au admirat URSS şi saltul ei spre viitor au fost ales orbirea şi ticăloşia. Pentru aceşti  pelerini ai abjecţiei  şi ai complicităţii, iadul lui Şalamov  nu a existat niciodată, de vreme ce el era  ascuns de literele majestuoase ale viitorului comunist. Celalaltă Rusie a fost devorată de Uniunea Sovietică. A vorbi despre crime şi suferinţă însemna să întinezi onoarea revoluţiei înseşi.

Pentru toţi aceştia, ca şi pentru cei care, în Rusia de azi, aleg să se închine tiraniei lui Putin, Kolîma lui  Şalamov nu poate însemna nimic. Zilele, nopţile, lunile şi anii scurse în imperiul de frig şi de uitare sunt doar o notă de subsol. Sufocată de  vuietul autocraţiei criminale, Rusia lui Cehov şi a lui  Şalamov se refugiază  în teritoriul delicat şi polifonic al literaturii. Şi poate că, în cele din urmă, ea se  va retrezi la viaţă, spre a recupera ceea ce se mai poate salva după orgia barbară de acum.  Atunci, doar atunci, textele lui Şalamov vor fi recitite, ca un semn al acestei îndărătnicii a memoriei ce nu acceptă uitarea : din suferinţă se va naşte, poate, un sentiment al speranţei”.

Despre Șalamov și experiența teribilă a Gulagului scria și Cristian Teodorescu în suplimentuldecultura.ro:

„Spre deosebire de Soljenițîn, Șalamov nu crede că Gulagul i-a ajutat pe deținuți să descopere libertatea, aceea pe care n-au avut-o în viața lor anterioară, bântuită de frică și în care lașitățile de tot soiul duceau la denunțuri. Pentru Șalamov experiența Gulagului nu duce decât la dezumanizare, la transformarea omului într-un animal preocupat exclusiv de supraviețuire și care pentru asta lasă deoparte și morala și stima de sine, ca să mai apuce câteva zile de viață, în timp ce alții, din jurul lui, mor ca muștele. Așa că Șalamov nu construiește personaje, ci își amintește de existențe frânte sau de supraviețuitori care sunt în stare de orice umilință ca să-și prelungească viața.

 Lagărul de muncă e pentru Șalamov mai rău decât iadul. Nu are echivalent pentru mintea omului care mai gândește în termeni de bine și de rău. E un martiraj în care cei care trec prin această experiență nu sunt eroi, ci doar niște purtători de viață care își pierd această însușire, cel mai adesea fără să mai știe că sunt sau că au fost vreodată oameni. Și totuși, în povestirile lui Șalamov apar și oameni cărora lagărul nu le stinge până în ultima clipă de viață flacăra de omenie, oricât de mică. Aceștia sunt excepțiile. Dar așa cum Soljenițîn în Arhipelagul Gulag ajunge, ca Șalamov, la relatarea de existențe, fără să mai încerce să-i transforme în personaje pe supraviețuitorii și morții din lagăre, la rândul lui Șalamov, povestind despre Kolîma, descoperă că în această lume a agoniei programate, mor sau supraviețuiesc persoane care, poate fără voia lui, se încăpățânează să devină personaje, cu bune și rele, eroii neștiuți ai unei epopei în care nu există învingători.

Cei care scapă cu viață de la Kolima poartă cu ei, zilnic, povara morților din lagăr, încât după eliberare și reabilitare nu mai pot descoperi fericirea decât dacă reușesc să-și șteargă din memorie amintirea Gulagului, ceea ce nu li se întâmplă decât celor care și-au pierdut mințile”.