"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Cei mai mulți dintre foștii deținuți politici implicați în procesele-mascaradă ale așa-numitului Experiment Pitești fie au fost condamnați la moarte și executați (Lotul ”Țurcanu”), fie au murit în Casimca Jilavei (Valeriu ”Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Constantin ”Costache” Oprișan, Nutti Pătrășcanu, Aristotel ”Aligo” Popescu și Gheorghe Caziuc – detalii AICI), întemnițați acolo tocmai pentru a fi exterminați în chinuri, numai o mică parte supraviețuind până la decretul din ‘64, unii dintre aceștia evitând subiectul pentru tot restul vieții (e cazul lui Alexandru Popa aka ”Țanu”, cel care la Pitești a fost locotenentul principal al lui Eugen Țurcanu, dar care mai apoi, în cursul reeducării de la Gherla, și-a întrecut maestrul, la ordinele aceleași Securități).
Nicolae Petrașcu și Vică Negulescu
De notat că Vică Negulescu (foto stânga sus) nu trecuse prin reeducarea piteșteană (în perioada aceea se găsea la penitenciarul Aiud), însă Securitatea l-a implicat în cel de-al doilea proces al Piteștiului pentru a forța o așa-zisă legătură cu Horia Sima, care, mințeau securiștii (cum mint și oamenii lor din zilele noastre) le-ar fi ordonat legionarilor deținuți la Pitești să se omoare și să se mutileze întrei ei, în cele mai abominabile torturi, pentru a… compromite regimul comunist din România.
Din aceleași considerente, în speță a fost implicat și profesorul Nicolae Petrașcu (foto dreapta sus), revenit în țară în 1945 și deținut politic încă din primăvara lui 1948, când au început marile valuri de arestări. Nici el nu trecuse prin barbariile piteștene. Dacă în primul proces al Piteștiului au fost condamnați la moarte și executați Eugen Țurcanu și nucleul reeducaților din jurul său, pentru ca Securitatea să se asigure că vor duce adevărul cu ei în groapa comună, în cel de-al doilea proces al Piteștiului securiștii urmăreau și condamnarea unor foști capi legionari, cărora voiau să le pună în cârcă, prin minciună și delir, transmiterea unor așa-zise ”ordine legionare” privind declanșarea reeducării violente de la Pitești. Aceasta a fost miza angrenării lui Nicolae Petrașcu și Valeriu ”Vică” Negulescu.
Fără nici cea mai mică probă ori noimă, securiștii mințeau că Horia Sima ar fi ordonat, tocmai din Spania, prin intermediul lui Nicolae Petrașcu și Vică Negulescu, ororile pe care chiar Securitatea le inițiase și le coordonase la Pitești, prin instrumentarea lui Eugen Țurcanu, rezidentul securiștilor. Închipuiți-vă doar că, la un moment dat, securiștii au insistat că ”ordinele lui Sima” ar fi fost introduse în penitenciarul Pitești fiind scrise pe… izmenele deținutului politic Iosif V. Iosif, deși pentru așa ceva nu au existat niciodată dovezi sau martori și nici nu ar fi putut exista, întrucât totul era un delir paralel cu orice realitate.
(Regretatul domn Marcel Petrișor, scriitor, fost deținut politic și mărturisitor al temnițelor comuniste)
Izmenele lui Iosif V. Iosif. Mărturia lui Marcel Petrișor
Într-un interviu (detalii AICI) acordat autorului acestor rânduri, regretatul Marcel Petrișor, scriitor și fost deținut politic trăitor în Casimca Jilavei, relata următoarele:
”Da, aceasta a fost versiunea Securităţii. La atât i-a dus mintea. O mascaradă abjectă scornită de nişte minţi diabolice, bolnave. Ce vă spun acum ştiu chiar de la Iosif, care mi-a povestit toate acestea în Casimca Jilavei.
– Măi, aşa m-au luat la controlat, până când le-au mai rămas doar izmenele, pe care le-au descusut petic cu petic, ca nişte nebuni, îmi relata el.
Până la urmă, isterizaţi că nu găsiseră nimic, dar absolut nimic compromiţător, securiştii l-au luat la rost:
– Da' unde-i, bă, peticu' ăla cu ordinu' lu' Horia Sima?
Puteţi să vă închipuiţi scena aceasta? Într-o dramă gigantică, asta-i chiar o pată hazlie. Pentru a-şi închega mascarada, Securitatea susţinea că Horia Sima ar fi trimis un ordin prin intermediul lui Nicolae Petraşcu sau al lui Valeriu ”Vică” Negulescu. Despre toate aceste aspecte am aflat de la oamenii care au fost direct implicaţi în miezul evenimentelor de la Pitești. Când securiştii i-au întrebat pe Negulescu şi pe Petraşcu cum de au reuşit să coasă directiva lui Horia Sima pe izmenele lui Iosif, au rămas uluiţi”.
(Valeriu ”Vică” Negulescu)
De notat că, în cursul celui de-al doilea proces al Piteștiului, atât Nicolae Petrașcu (la depozițiile căruia s-a și renunțat până la urmă) și Vică Negulescu, cât și viitorul părinte Calciu Dumitreasa – împreună cu Iosif V. Iosif și Constantin Oprișan – au spus răspicat adevărul, acuzând Securitatea criminală pentru inițierea și coordonarea reeducării de la Pitești, în pofida uriașelor riscuri la care se supuneau. Drept urmare, Vică Negulescu a fost condamnat la moarte, la recurs păstrându-se pedeapsa supremă, deși, la ceva timp după aceea, condamnarea a fost comutată, printr-un decret, la închisoare pe viață. De fapt, Vică Negulescu a fost condamnat la o moarte lentă în abominabila Casimcă a Jilavei.
(Intrarea în Casimca Jilavei / sursa: arhiva Podul.ro)
Cum a fost sinucis Nicolae Petrașcu
Arestat și condamnat încă din 1948, profesorul Nicolae Petrașcu trecuse prin chinuri și umilințe de neimaginat până în august 1964, la decret, când a fost eliberat. Securiștii nu-l presaseră doar cu cel de-al doilea proces al Piteștiului, într-o perioadă în care necesita cărarea pe o targă, ci îl folosiseră de o manieră perfidă, zdrobit, bătrân și grav bolnav, și în cazul reeducării de la Aiud, fiind forțat să se desolidarizeze oficial de trecutul său. Oricum ar fi fost, Nicolae Petrașcu știa adevărul despre atrocitățile săvârșite de Securitate la Pitești și cunoștea prea bine atât partitura securistoidă a proceselor Piteștiului cât și pe cea a reeducării de la Aiud. Evident, securiștii îl supravegheau cu strășnicie.
În prețiosul volum ”Rezistența în munții Brașovului” (Editura Sânziana, București, 2018 pentru citatele folosite) foștii deținuți politic Petre Baicu și Alexandru Salcă publică o mărturie a fostului deținut politic Gheorghe Brahonschi referitoare la modul în care avea să moară Nicolae Petrașcu, la 29 octombrie 1968. Vă prezint fragmentele în cauză, fără alte comentarii:
”Nicolski (care a condus reeducarea și atrocitățile de la Pitești) a socotit că poate arunca răspunderea pentru aceste acțiuni de cruntă barbarie pe umerii lui Nicolae Petrașcu și Vică Negulescu, implicându-i în procesul Pitești și supunându-i la un regim de exterminare. În urma aplicării acestui regim, Vică Negulescu a murit, iar Nicolae Petrașcu a ieșit din detenție cu sănătatea foarte șubrezită.
În libertate mă întâlneam din când în când cu el, mai ales după 1967, când m-am stabilit în Sibiu, unde și dânsul își avea domiciliul. În toate întâlnirile, profesorul Nicolae Petrașcu degaja un spirit sănătos și robust în ciuda șubrezeniei sale fizice, căci se mișca anevoios din pricina unui reumatism din detenție.
Cu vreo două săptămâni înainte de a muri (decesul a survenit la 29 octombrie 1968) a trecut, împreună cu soția sa, pe la noi, dat fiind că soțiile noastre erau vechi prietene și, mai ales, stătuseră împreună în închisoare. Am putut vedea cu acest prilej la el mulțumirea că-și poate trăi viața liniștit în sânul familiei.
(Profesorul Nicolae Petrașcu)
Am rămas înmărmurit când mi-a spus soția că a murit domnul Petrașcu și că soția lui ne transmite să nu mergem la priveghi sau la înmormântare.
Din relatările participanților la înmormântare au rezultat următoarele: Petrașcu, în ziua în care a fost găsit mort, rămăsese acasă, întrucât nu avea serviciu. Când soția sa a plecat la lucru i-a spus să curețe niște cartofi pe care dânsa îi va găti când se va întoarce acasă. Când s-a întors de la serviciu, Livia Petrașcu și-a găsit soțul spânzurat cu un cablu electric de suportul rezervorului de WC, cu venele de la mâini tăiate, cu un cuțit înfipt în piept în dreptul inimii și cu o lovitură puternică deasupra ochiului drept.
La bucătărie, jumătate din cartofi erau curățați. În baie era baltă de sânge. Vecinii de apartament spuneau că ar fi fost în vizită la Nicolae Petrașcu doi domni. (…)
Imediat după înmormântarea lui Petrașcu am fost chemat la Securitate spre a mă întreba ce părere am despre moartea lui. Le-am răspuns că nu am nici o părere, deoarece nu cunosc împrejurările în care s-a produs. Mi-am dat seama din contactul cu ei că susțineau varianta sinuciderii lui Nicolae Petrașcu. Această variantă a fost difuzată chiar în timpul înmormântării, printre participanți, de către un informator al lor, fost deținut politic. (…)
Față de această variantă a sinuciderii vin cu următoarele întrebări pe care mi le-am pus și la aflarea acestui sfârșit dramatic. Și-a pus oare Nicolae Petrașcu atât de categoric problema sinuciderii, în timp ce curăța cartofii, încât jumătate din ei să-i lase necurățați? De ce au trebuit folosite atâtea tentative de sinucidere, când fiecare în parte era mortală? Lovitura la cap putea fi mortală, tăierea venelor ducea, de asemenea, la moarte. Spânzurarea, ca tentativă finală, are și ea povestea ei. Mai întâi s-a efectuat cu o sfoară care, rupându-se, s-a recurs la folosirea unui cablu electric.
Din toate acestea rezultă două lucruri, și anume: 1. Graba în execuție; 2. Certitudinea că cel supus acestei operații nu va mai deschide ochii vreodată;
A avut oare Nicolae Petrașcu (bolnav și ajuns la 61 de ani – n. aut.) atâta forță ca să poată executa cu propria mână toate aceste tentative de sinucidere? Categoric nu! Aici e vorba de asasinat și nu de sinucidere”.
