Sfârșitul lumii (molime, rachete și alte măscări)

este, de fapt, aducerea la punctul terminus a tuturor viselor nevisate, a caselor neconstruite, a declarațiilor de dragoste neșoptite, a tuturor drumurilor întrerupte, a pașilor răniți, a planurilor neduse până la capăt și, da, a tuturor belelelor care, fiecare în parte, dorea/dorește să ne impresioneze, declarându-se orgolios ca fiind ultima, dandanaua finală. 

Mulțimea de fire, interese, neputințe și răutăți ajunge, cuminte, să se înfășoare pe tambur, să se învârtă nițel în aer, ca și cum ar mai fi câțiva metri în spate nepuși în ordine. Sfârșitul nu este epuizare, paroxism isteric sau tunet global, ci o nemaiîntâlnită de noi liniște, venită din liniștire, pe care, cu titlu de palidă sugestie, o putem simți și mângâia pe aleile pline cu frunze căzute ale cimitirelor. Ale pădurilor. 

Sfârșitul este, cum ne spune și etimologia, împlinire, telos, dar și lămurire, vedere limpede, descoperire, adică apocalipsă. Până atunci, adică atâta vreme cât comentăm, ne dăm cu părerea, manipulăm, mințim și ne speriem, ne îngrijorăm, înseamnă că nu îndeplinim nici pe departe criteriile sfârșitului descris de textele biblice. 

Asemeni pedagogiei aplicate poporului ales, etapă pregătitoare a Întrupării, dezlegarea tuturor legăturilor, sfârșitul sfârșit, se va produce doar dacă ajungem la un anumit grad de inteligență a minții și a inimii deopotrivă. Pentru moment, rămâne valabil sloganul din campania lungă cât istoria:

Prostia salvează X-ulimea (fiecare punând aici ce dorește)!