Mircea Vulcănescu încurcă pe mai departe mințile unor scelerați care, cu cinismul și disprețul de rigoare, trec peste istorie cu șablonul ideologic

Faptul este arhicunoscut cel mai târziu din 2015, când a fost dată legea 217 prin care se reconfirmau hotărârile instanțelor sovietice privind "criminalii de război", un text rușinos inclusiv prin ignorarea demonstrativă a crimelor comunismului, motiv să iau în epocă atitudine în calitate de președinte al IICCMER și să îmi urc astfel în cap pe toți politrucii lui KWJ din țară și străinătate. Deja de atunci, dacă ne aducem aminte, s-a întețit politica de contestare a reabilitării, de ștergere a unor nume de străzi sau școli, de evacuare a plăcilor memoriale sau chiar a monumentelor de for public, toate prezentate ca demersuri legitime și obligatorii prin care România democrată se despărțea simbolic de trecutul totalitar. Teoria este însă una, iar realitatea cu totul alta.

Citește și Război total împotriva memoriei. Semnați petiția ”Alături de Mircea Vulcănescu. NU modificați denumirea Liceului Tehnologic Mircea Vulcănescu!” Culisele unei ofensive imunde

Pe scurt și la obiect, ticăloșia se vede cu ochiul liber. Pe de o parte, cum știu atât de bine adevărații istorici de meserie și vocație, sunt ignorate nuanțe, contexte și situații, evoluții colective sau biografii individuale, convertiri sufletești și destine insondabile, un capitol precum cel precomunist fiind traversat de numeroase linii și tendințe, multe trecând prin miezul existenței contemporanilor. Altfel decât în plan mitic, aici nu poți pur și simplu să tai nodul gordian decât cu prețul de a comite azi o uriașă și gratuită nedreptate față de cei de ieri. Principial, dorința de a îndrepta nu are voie să fie pusă în practică de o manieră strâmbă. Pe de altă parte, fix în același timp și tot așa cum știm mai toți, nu doar că uneltele regimului totalitar comunist nu au fost lustrate, dar ele, nemijlocit sau prin urmași, au perpetuat o rețea de solidarități și interese. De unde vin anumiți miniștri, parlamentari sau alți demnitari, din ce pepinieră sau școală înaltă? Nu am vânat, după 1989, vrăjitoare, dar viața noastră a căzut sub un blestem năpraznic prin care aurul nădejdilor a ruginit. 

Citește și EXCLUSIV. SOS Liceul ”Mircea Vulcănescu” din București! Corpul profesoral este supus unor presiuni uriașe pentru a schimba numele instituției. Cine și cum coordonează această campanie imundă

După ce am asasinat, cu voie sau prin indiferență, milioane de vieți nenăscute, cifra precisă a avorturilor în România zisă postcomunistă fiind imposibil de stabilit - efectele demografice ne dau deja o sumbră sugestie -, după ce am pus pe fugă pe cei tineri și încă împiedicăm întoarcerea celor pricepuți, România teafără s-a agățat, precum icoana în cui, de amintirea mărturisitorilor din temnițe. Nu, pe aceștia nu îi cinstesc atât de mulți oameni din pricina înregimentării politice de cândva, ci din perspectiva rezistenței în plină furtună. Pioasa lor memorie se adâncește mai ales când vedem cum armatorii care i-au trimis pe nava fără timonă a istoriei sunt onorați, iar supraviețuitorii, cei ajunși la liman fără să fi devenit canibali, sunt disprețuiți. Mărturisitorii întrupează astfel un eroism care nu ar fi trebuit să existe. Ei contrazic că toți am fi fost colaboraționiști, că toți am fi fost slabi, că toți am fi trădat pentru un colț de pâine. Să ne mirăm că încurcă până la furie?

Of!