Sângeroasele minciuni ale Kremlinului. Cum și de ce a încercat Rusia să ”implice” România în războiul transnistrean din 1992

Propaganda regimului separatist impus de Rusia la Tiraspol încă repetă papagalicește vechile narațiuni kremlinologice de la începutul anilor ‘90. 

României i se reproșează că vrea eliminarea așa-zisei ”statalități transnistrene”, ”statalitate” ilegitimă și nerecunoscută de nimeni din lumea liberă și civilizată, întrucât așa-zisa Transnistria (zonă ocupată de trupele rusești) este o uriașă rușine pe obrazul Europei.  

Ceea ce i se impută Bucureștiului e că ar fi fost ,,părtaș” cu R.Moldova în războiul moldo-rus din 1992. Însă modul în care s-a implicat România a ținut mai mult de marasmul creativ al corespondenților de ,,presă” separatiști, care și-au dorit cu orice preț o Românie beligerantă, întrucât, în urma unor astfel de stări de lucruri, Moscova ar fi internaționalizat conflictul, justificând adâncirea intervențiilor militare ruse și reocuparea Basarabiei.

„Mercenarii români” și „fasciștii români” sunt principalele minciuni propagandistice din regiunea transnistreană ocupată de Rusia. Aceste abjecții au fost și sunt promovate de serviciile speciale din Federația Rusă pentru a desena în mințile oamenilor imaginea de ”dușman român”.

Printre minciunile în serie lansate de propaganda rusă le putem identifica pe cele despre „fasciștii români care au violat fetele de la Colegiul de medicină din Bender” și pe cele referitoare la „fasciștii români care aruncau mine antipersonal, deghizate în jucării” (sursa AICI).

Rusia imperială a folosit dintotdeauna născocirile acuzative și false de război împotriva adversarilor ca instrument al propriei propagande războinice de instigare la ură și cică ,,apărare”.

Pentru o mai potrivită înțelegere a acestei problematici, redăm în integralitate câteva pasaje din studiul istoricului, cercetătorului și diplomatului Mihai Gribincea, “Trupele ruse în Republica Moldova - Factor stabilizator sau sursă de pericol?”: 

”Astfel, în ziua de 8 martie 1992, în cadrul programului informativ ‹Novosti› al Companiei ‹Ostankino› sa comunicat că în conflictul de pe malul stîng al Nistrului participă cetățeni români și că de pe teritoriul Republicii Moldova au fost trimise în România 28 de sicrie. Pavel Graciov, ministrul Apărării de atunci al Federației Ruse, într-un interviu difuzat în seara zilei de 30 mai 1992, de televiziunea centrală a CSI, a acuzat România că vinde armament Moldovei. 

El a admis că ‹pe plan internaţional vînzarea de arme nu este interzisă›, dar ‹avînd în vedere situaţia actuală din Moldova, care se află în pragul războiului civil, consider aceste livrări ca incorecte şi nejustificate›. Pavel Graciov a mai spus că ‹potrivit informaţiilor noastre, pe teritoriul Republicii Moldova se află consilieri militari romani, iar ofiţeri moldoveni îşi fac stagiul în Romania›. 

La începutul lunii iunie 1992, într-un alt interviu, Pavel Graciov declara că ‹după datele noastre precise, pe teritoriul Moldovei se află deja 80 unităţi de tehnică militară românească, inclusiv obuziere M-30. De acum sînt şi pontoane pentru a construi puncte de trecere pe ambarcţiuni. Se poate de presupus că se pregăteşte o ofensivă›. 

La 23 iunie 1992, ziarul Izvestia anunţa cititorii că ‹ministrul Apărării al României a declarat jurnaliştilor că ţara sa nu se implică în conflictul din statul vecin, dar la solicitarea conducerii moldoveneşti a trimis acolo 64 ofiţeri-observatori, 20 vehicule blindate, 40 aruncătoare. de mine cu calibrul de 82 mm și circa 30 de aruncătoare de mine cu calibrul de 120 mm› . În continuare se sublinia că ‹din surse competentă a devenit cunoscut că în Moldova se află 120 de militari români, inclusiv specialiști în operațiunile de diversiune› . 

Autoritățile de la Chișinău și cele de la București n-au făcut un secret din faptul că România a livrat R.Moldova echipament și anumite tipuri de armament, în special mașini blindate. Și, după cum sublinia imediat după aceea analistul Vladimir Socor, aceasta ar fi fost imposibil, de vreme ce acea dată frontiera dintre România și Republica Moldova era apărată de trupele de frontieră ale Rusiei. Pentru a justifica implicarea trupelor ruse de partea separatiştilor în conflictul transnistrean, unii demnitari din conducerea Rusiei, mass-media rusă şi cea de la Tiraspol propagă intens ideea că România a furnizat armament autorităţilor de la Chişinău şi că cetăţeni români luptau cot la cot cu poliţia moldovenească. împoriva ”poporului Transnistriei” .

Mircea Snegur, preşedintele R.Moldova, şi Ion Iliescu, preşedintele României, au recunoscut cu mai multe ocazii faptul că România a livrat armament Moldovei, iar la 10 iulie 1992, reprezentantul Ministerului Apărării al Romaniei a declarat că R.Moldova i-au fost livrate 2.000 de arme automate, cîteva vehicule blindate şi piese de artilerie.

Totodată, atât autoritățile de la Chișinău cât și cele de la București au negat participarea cetăţenilor români la operaţiunile militare din raioanele din stînga Nistrului. Ambele părţi considerau informaţiile difuzate de Rusia în acest sens drept false şi lipsite de orice suport real, avînd drept scop justificarea implicării trupelor ruse în conflict. 

În legătură cu afirmaţiile făcute în seara zilei de 30 mai la televiziunea ‹Ostankino› de către ministrul Apărării al Federaţiei Ruse generalul Graciov, potrivit cărora Republica Moldova ar fi primit tancuri din Romania, la 31 mai 1992, MAE al Republicii Moldova preciza că ‹armata Republicii Moldova nu dispune în prezent de tancuri. Ca urmare, afirmaţia cu privire la livrarea de tancuri din România nu corespunde adevărului›. Tot atunci, Ministerul de Externe mai preciza că, în ultima perioadă, din Romania s-au primit pontoane plutitoare, dar se sublinia că acestea urmau să fie folosite ‹pentru asigurarea transportului de  produse alimentare şi de medicamente către populaţia din satele din stînga Nistrului, în zonele în care podurile au fost distruse sau avariate de către detaşamentele de gardişti, inclusiv cu ajutorul tehnicii de luptă aparţinînd armatei a 14-a›. 

În final, MAE aprecia că ‹prin asemenea afirmaţii, care denaturează în mod vădit realitatea, se încearcă mai curînd justificarea implicării armatei a 14-a în conflict. În plus, asemenea declaraţii pot fi considerate drept o încercare de torpilare a eforturilor ce se depun în prezent pentru soluţionarea paşnică a conflictului din estul Republicii Moldova, în cadrul consultărilor politice dintre miniştrii de Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, Romaniei şi Ucrainei›. 

În legătură cu aceeaşi declaraţie din 30 mai a lui Pavel Graciov, purtătorul de cuvînt al MAE al Romaniei a declarat, printre altele, că din Romania s-au livrat R.Moldova ‹pe baze comerciale, unele mijloace de transport şi poduri de pontoane, acţiune despre care a fost informat şi ataşatul militar al Federaţiei Ruse la Bucureşti. Nu s-au făcut alte livrări de tehnică blindată. De asemenea, pe teritoriul Republicii Moldova nu există nici un consilier militar din Romania: singurii militari din Armata română în Republica Moldova sînt cei 24 de observatori militarii din Tighina (Bender), trimişi în baza înţelegerilor cvadripartite la nivelul miniştrilor de Externe›.

În ziarul ‹Trudovoi Tiraspol› din 10-17 iunie 1992 a fost difuzată o informaţie potrivit căreia la aeroportul Mărculeşti din R.Moldova se pregătea sosirea unei grupe de piloţi romani pentru avioanele Mig-29 şi elicoptere Mi-24 din dotarea Armatei Naţionale a Moldovei şi că ‹nu este exclusă participarea la operaţiuni militare a aviaţiei române, fără semne de recunoaştere, pe timp de noapte›. În legătură cu această informație Biroul de Presă al Armatei Romane a declarat următoarele: 

‹Știrea vehiculată de ziarul Trudovoi Tiraspol este lipsită de orice temei real. Nici un pilot român şi nici un militar român nu a fost şi nu este implicat în conflictul din Republica Moldova. România doreşte, aşa cum s-a afirmat în nenumărate rînduri, rezolvarea problemelor din Transnistria pe cale politică, prin tratative, nu pe calea armelor. Astfel de informaţii false au un caracter periculos, provocator şi urmăresc justificarea acţiunilor întreprinse de unităţi ale armatei a 14-a, aflate sub jurisdicţia Rusiei, de partea separatiştilor în Transnistria›. 

Analiza evenimentelor de atunci conduce la concluzia că propaganda desfăşurată de Rusia în vederea prezentării Romaniei pe arena internaţională drept parte la conflictul de pe Nistru din anul 1992 era determinată de dorinţa Moscovei de a justifica transferul său de armament către separatişti şi implicarea trupelor ruse în conflict de partea autorităţilor de la Tiraspol. 

Totodată, vorbind despre livrările de armament din România către Moldova și din depozitele trupelor ruse către autoritățile separatiste, trebuie să se țină cont de următoarele considerente: a) livrările de armament din România către R.Moldova au fost cu mult inferior celor din depozitele trupelor ruse către autorităţi ‹RMN›; b) tranzacția dintre R.Moldova și România a avut un caracter legal, tranzacție între două subiecte ale dreptului internațional, pe cînd transferul de armament către autoritățile separatiste a fost ilegal, o încălcare flagrantă a dreptului internațional; c) armamentul livrat de România către R.Moldova era cu mult inferior celui primit de separatişti de la trupele ruse transportatoare blindate fabricate în anii '60, fără piese de schimb, și tunuri antitanc)”. (Mihai Gribincea, ”Trupele ruse în Republica Moldova – Factor stabilizator sau sursa de pericol?”, Chișinău, Editura ”Civitas”, 1998, p. 32-35). 

Dar să citim și ce minte în prezent așa-zisa ”presă” din așa-zisa ”Transnistria”: 

,,De altfel, a existat deja o experiență de participare a României la soluționarea conflictului moldo-transnistrean. Înainte de agresiunea militară a Republicii Moldova din 1992, în Transnistria a lucrat o comisie mixtă cvadripartită formată din reprezentanți ai Rusiei, Ucrainei, Republicii Moldova și ai României. De asemenea, este demn de remarcat faptul că partea română a fost cea care a inițiat atunci acordarea statutului de oraș demilitarizat pentru Bender, după care militarii moldoveni puteau să cucerească orașul lipsit de apărare practic fără obstacole, să ucide civili, să jefuiască, să incendieze. , să distrugă întreprinderi, monumente culturale și locuințe. Mai mult, observatorii români, împreună cu cei moldoveni, au părăsit în orașul secret cu câteva zile înainte de tragedia de la Bender. Adică, totul fusese planificat dinainte,.

Sau un delir de genul:

“De remarcat că, la un moment dat, Republica Moldova, prin declarațiile sale privind reunificarea rapidă a celor două maluri ale Prutului, a determinat România la anumite așteptări. Cu toate acestea, Bucureștiul a arătat imediat că o Moldovă agrară fără o Transnistrie dezvoltată industrial nu era cadoul pe care îl aștepta de la frații moldoveni. Și asta a fost principala greșeală a României. La începutul anilor '90, la apogeul entuziasmului naționalist din Republica Moldova, revenirea Basarabiei în componența României a fost o chestiune de săptămâni, dacă nu de zile. Dar Moldova și România s-au împotmolit în războiul cu Transnistria și apoi, după ce l-au pierdut, s-au trezit cu pierderea definitivă a posibilității de a supune Transnistria. Timpul a fost pierdut. Activitatea Frontului Popular din Moldova a scăzut, iar venirea la putere a centristului moderat Petru Lucinschi a pus unificarea într-o perspectivă incertă”. 

Nu vom zăbovi să arătăm caracterul neverosimil și mistificat al articolului scris de tovarășii ,,jurnaliști” din Tiraspol, la comanda FSB-ului, arătând deja mai sus motivul din spatele acestor afirmații bombastice și puțin spus mizerabile. 

Despre rolul României în războiul moldo-rus servesc ca dovadă cele câteva răspunsuri obținute în 2021, de la 3 instituții diferite, inclusiv ,,Arhiva Națională de Stat” din Transnistria “ЦГА ПМР” – arhiviștii acestei instituții au confirmat absența totală a oricăror documente care să ateste o participare a României în război.   

Celelalte instituții, SIS (Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova), cât și cei de la Ministerul Afacerilor Externe din România au oferit răspunsuri similare în care se constată lipsa oricăror dovezi documentare care ar susține o eventuală participare a României în războiul transnistrean din 1992.

În studiul său, istoricul și diplomatul Mihai Gribincea consemnează, de fapt, rolul absolut modest al statului român în conflict transnistrean.